Interviu: Tinerii şi viaţa monahală

3398

Întrebare: Cum apreciați vocația monahală a tinerilor de astăzi? De ce tinerii nu mai merg la mănăstire ca în anii ΄90 (ai secolului trecut)?

Răspuns: Din fericire, încă mai sunt tineri care vor să-şi afierosească viaţa lui Dumnezeu, iar împuținarea aparentă a celor care aleg viaţa monahală are atât cauze duhovniceşti, cât şi sociale. În anii ΄90 şi începutul anilor 2000 mergeau la mănăstire cei născuţi în anii ΄70-80. Pe atunci natalitatea în ţările ortodoxe era destul de mare şi, respectiv, mai mulţi mergeau pe calea monahismului. Statul construia noi şcoli, pentru că nu mai încăpeau copiii în clase, iar Biserica a redeschis mănăstirile vechi şi a deschis altele noi, pentru că realmente exista o cerere în acest sens. Fenomenul era marcat şi de alte două condiții foarte importante. După câteva decenii de comunism şi prigoană religioasă, oamenii erau însetaţi de credinţă, iar rugăciunea şi suferinţa martirilor comunismului au adus rod în tinerii din acea generaţie. Pe de altă parte, mintea acelor tineri nu era furată de tehnologiile informaţionale de astăzi şi, prin urmare, ruperea lor de lume era mult mai uşoară şi mai categorică.

În prezent situaţia s-a schimbat considerabil: natalitatea în ţările ortodoxe a scăzut considerabil („ortodocşii” fiind primii în lume la numărul de avorturi, precum şi la consumul de alcool şi tutun); libertatea religioasă a creat mai degrabă o stare de laxism şi indiferenţă, decât o creştere duhovnicească autentică; „duhul lumii” e mult mai pervers şi mai ispititor decât cel de acum 20-30 de ani. În aceste condiţii, nu putem pretinde ca prea mulţi tineri să meargă la mănăstire, din moment ce şi școlile se închid, iar tinerii sunt tot mai dezorientați şi zăpăciți de tot ce-i înconjoară, consumând prin toate cele cinci simţuri doar produse nocive! Monahi buni pot ieşi doar din familii bune, care trăiesc într-o societate sănătoasă, iar nouă tocmai acest lucru ne lipseşte.

Cu toate acestea, observ că încă sunt tineri care merg la mănăstire şi mă bucur că alegerea lor e una conştientă, nu ca a celor care au mers la mănăstire din careva dezamăgiri sau din inerţie, apoi au fost călugăriţi peste noapte, pentru că mănăstirile erau în construcţie şi aveau nevoie de forţă de muncă.

Întrebare: După cum aţi remarcat, în prezent, din lipsa de copii, se închid multe şcoli. Credeţi că peste 20-30 de ani se vor închide şi mănăstirile?

Răspuns: În primul rând trebuie să înţelegem că mănăstire nu înseamnă ziduri, biserici, muzee, pământuri şi alte bunuri, ci mănăstire înseamnă obşte de monahi sau monahii, care trăiesc după principiile vieţii monahale.  Din acest punct de vedere, deja multe aşa-numite „mănăstiri” nu mai sunt sau nici n-au fost vreodată mănăstiri, iar numărul așezămintelor formale va crește, ajungând ca unele să existe doar pe hârtie, iar zidurile să fie păzite şi îngrijite de mireni sau chiar abandonate. Este şi un lucru firesc, din moment ce lumea este în continuă schimbare. Istoria ne arată că multe din mănăstirile Egiptului, Palestinei, Siriei sau Capadociei, care aveau sute şi chiar mii de monahi şi unde s-au scris cele mai importante tratate monahale, astăzi nu mai există şi nimeni nu are pretenţia sau ambiţia să le redeschidă. La noi, deşi n-a existat o invazie islamică care să distrugă mănăstirile, am avut în schimb iluminişti şi comunişti, care au construit sate în jurul mănăstirilor şi le-au deposedat de averi, făcându-le dependente de lume.

Pe viitor cred că numărul mănăstirilor se va împuţina. Vor rămâne doar mănăstirile foarte bune, unde tinerii vor merge tocmai pentru că acolo se va trăi monahismul autentic în trezvie, ascultare şi înstrăinare de lume. În paralel, vor rămâne şi câteva „mănăstiri de protocol”, unde călugării vor merge pentru carieră ierarhică, iar maicile îi vor slugărnici. Acestea însă nu pot fi numite mănăstiri şi dintotdeauna mi-a fost milă de tinerii care aleg „mănăstiri misionare”, unde monahii conduc maşini mai bune decât ar fi putut avea în lume, mănâncă bucate mai gustoase decât mâncau acasă şi sunt puşi să lucreze la calculator sau să răspundă nonstop la telefon. Nu-i judec pe cei care fac acestea, mai ales că şi eu am fost tentat de astfel de forme de fals-monahism, dar trebuie să recunoaștem că fenomenul există şi el nu este unul sănătos.

Întrebare: Care ar fi principiile după care un tânăr cu vocaţie monahală ar trebui să-şi aleagă mănăstirea?

Răspuns: În primul rând, fiecare trebuie să vadă dacă are o vocație autentică pentru monahism şi nu-i cumva o stare psihologică de moment sau vreun interes meschin. Călugăria este o căsătorie cu Hristos şi aceasta trebuie făcută doar din dragoste, nu din frică sau interes.

Mănăstirea se alege după mai multe principii. Primul care trebuie luat în calcul în zilele noastre este deschiderea mănăstirii spre lume şi gradul de implicare a mirenilor în treburile mănăstirii. De exemplu, în Grecia, dar mai ales în Athos, această problemă nu prea există, pentru că mirenii n-au acces în chiliile sau în bucătăria monahilor, iar mănăstirile niciodată nu-şi adaptează programul după lume, ci încearcă să-l facă cât mai puţin accesibil lumii. Însă în restul ţărilor ortodoxe această problemă există, iar dacă monahii şi monahiile mai au şi propriii bani sau alte bunuri personale, atunci astfel de opțiuni ar trebui din start evitate.

Al doilea principiu foarte important este personalitatea stareţului. Acesta va forma şi va povăţui viitorul monah, iar novicele nu se poate da pe mâna oricui. Stareţul nu trebuie să fie administrator sau stăpân, ci părinte, care „dă duh şi viaţă”. În mănăstirile de maici acest rol îl are maica stareţă, ajutată de duhovnic. Dacă, însă, există o contradicție sau concurență între stareță şi duhovnic, lucrurile nu vor merge bine. Stareţul trebuie să fie un om care iubeşte viaţa monahală mai mult decât orice pe lume şi ţine la obştea sa mai mult decât la sponsorii sau prietenii care-i plătesc nesfârşitele călătorii în Athos sau la Ierusalim…

Al treilea principiu este legat de program (tipic). Într-o mănăstire, fie ea şi mai săracă sau în construcţie, programul zilnic al monahului trebuie să fie echilibrat. Totul trebuie să faciliteze rugăciunea şi creşterea duhovnicească a monahilor, împiedicând dizolvarea lor în duhul lumii. Monahii nu trebuie să trândăvească şi nici să fugă de munca fizică, dar aceasta trebuie combinată cu suficiente ore de odihnă şi mai ales cu un program echilibrat de slujbe comune, împărtășire mai deasă cu Sfintele Taine, convorbiri duhovniceşti cu stareţul (sinaxe), dar şi rugăciune la chilie şi studiu duhovnicesc.

Iată acestea ar fi cele mai importante principii după care cineva trebuie, cu multă atenţie şi rugăciune, să-şi aleagă mănăstirea în care se poate încerca pe sine dacă are sau nu vocaţie monahală.

Întrebare: Dar cum trebuie să aibă loc încercarea monahală?

Răspuns: Cred că la acest capitol s-a greşit şi încă se greşeşte cel mai mult. Multe din aceste greşeli nu au fost intenţionate, ci s-au făcut din lipsă de experienţă şi din entuziasm naiv. Au fost însă şi greşeli conştiente, când unii tineri au fost manipulaţi şi ademeniţi să accepte tunderea monahală, după care au regretat sau chiar au părăsit mănăstirea, pentru că n-au fost formaţi corect. Încercarea monahală poate să o facă doar cel care el însuşi este încercat. Cel care n-a fost un bun ucenic al cuiva, nu poate să devină stareţ şi părinte, care să-i formeze pe alţii.

Se ştie că cea mai mare ispită pentru un călugăr este preoţia, dar şi orice altă relaţie cu lumea. Au fost mulţi tineri care s-au călugărit şi duceau o viaţă curată, dar începând să spovedească sau să „consilieze” lumea, s-au pierdut iremediabil. Dacă într-o mănăstire toţi călugării sunt hirotoniţi şi, practic, nu există opțiunea de a rămâne simplu monah, atunci cu greu se poate vorbi de monahism autentic. Şi mai grav este când cineva vrea să se facă monah doar pentru a deveni preot; e ca şi cum ar muri înainte de a se naşte. Preoția unui ieromonah este o ascultare, care trebuie să-l lege şi mai mult de mănăstire, nicidecum să-l scoată în vreun fel din mănăstire. Un adevărat monah trebuie să aibă puterea „să pună epitrahilul în cui”, dacă vede că preoţia îl încurcă la mântuire. Lumea nu se va pierde fără preoţia lui. Desigur sunt şi excepții…

Un alt aspect foarte important este că nu stareţul îl încearcă pe novice, ci novicele se încearcă pe el însuşi, îşi măsoară puterile şi compatibilitățile cu obştea şi duhul ei. Stareţul trebuie doar să-l ajute să se cunoască pe sine. S-ar putea ca novicele să nu reuşească într-o mănăstire, dar să reuşească în alta, care e mai aproape de cugetul şi ethosul lui. Tocmai de aceea, perioada de încercare trebuie să dureze cel puţin 2-3 ani, timp în care novicele se desprinde nu doar de lumea din afara lui, ci începe să scoată şi lumea care este înlăuntrul lui. Degeaba ieşi din lume, dacă nu scoţi lumea din tine…

Întrebare: Aţi insistat foarte mult pe ideea de „lume” şi „duhul lumii”. Credeţi că acestea sunt principalele piedici în realizarea vocaţiei monahale a tinerilor?

Răspuns: Da, bineînţeles, şi acest lucru nu-l spun eu, ci l-a spus Însuși Hristos, iar mai detaliat – Sfântul Ioan Teologul în prima sa epistolă sobornicească (2:14-17). Toate mijloacele contemporane de comunicare strică şi mai mult mintea tinerilor, încât ei nici nu mai ştiu ce vor. Ei înşişi spun că nimic nu-i interesează; nu vor nici să se căsătorească, nici să muncească, ci doar să se distreze. Mulți dintre ei poate ar fi buni monahi sau monahii, dar nu au curaj şi libertate pentru a se încerca în viaţa monahală. Un tânăr care este rob al internetului va trebui să verse multe lacrimi şi sânge pentru a deveni monah sau chiar creştin în lume. Nu vedeţi câte familii divorţează din cauza că unul din soţi este dependent de internet sau jocuri şi nu-şi onorează obligaţiile familiale? Bineînţeles, chiar şi „robii lumii acesteia” se pot elibera prin harul lui Dumnezeu şi pot deveni fie buni soţi, fie chiar monahi desăvârşiţi, dacă ar avea curaj şi o înţelegere corectă a libertăţii!

Din practică am constatat că e mai uşor să-l aduci pe om până la uşa bisericii, decât să-l apropii de altar şi mai ales să-l bagi în altar. Mulţi fac anumiţi paşi spre Dumnezeu fie din curiozitate, fie din necesitatea de a-şi rezolva unele probleme stringente. În prezent curiozitatea religioasă poate fi satisfăcută şi cu ajutorul internetului, iar problemele se caută a fi rezolvate pe căi cât mai uşoare: dezlegări, exoricisme, masluri interminabile, scrieri de pomelnice şi aprinderi de lumânări. Puţini sunt cei care sunt gata să-şi schimbe viaţa şi să rămână pentru totdeauna în Biserică, ducând o viaţă creștină conştientă. Şi mai puţini sunt cei care se hotărăsc să intre în altar, adică să se afierosească deplin Domnului, rupându-se de lume.

De aceea este foarte important ca în primul rând ierarhii şi preoţii să nu fie stăpâniţi de duhul lumii, ca să nu răspundă în mod lumesc şi comercial cerinţelor pseudo-duhovniceşti ale lumii acesteia. Chiar dacă omul vine lumesc la biserică, el trebuie să se întoarcă altfel, orientat spre Împărăția lui Dumnezeu.

Întrebare: Sfinţia Voastră sunteţi fericit că sunteţi monah?

Răspuns: Sunt aproape 20 de ani de când m-am hotărât pentru viaţa monahală şi, dacă aş avea posibilitatea să-mi revizuiesc alegerea, aş alege tot monahismul. Şi nu pentru că-i „simplu şi frumos”, ci pentru că îţi dă adevărata libertate în Hristos şi trăiești doar pentru El. Pentru această libertate duhovnicească se merită şi să mori!

În toţi aceşti ani Biserica m-a solicitat pentru diferite slujiri care nu totdeauna au fost compatibile cu monahismul clasic, dar în orice împrejurare am încercat să nu abandonez principiile de bază ale vieţii monahale. Recunosc că unele aspecte ale vieţii monahale am început să le înţeleg şi să le trăiesc abia după un contact mai serios cu Muntele Athos şi, în special, cu Mănăstirea Simonos Petras şi cu învăţătura stareţului Emilianos. Am făcut şi multe greşeli şi am încă multe de învăţat şi de corectat, mai ales că „duhul este osârduitor, iar trupul e neputincios”. Mă rog însă să mor ca monah şi să fiu îngropat printre monahi.

Dea Domnul ca toţi cei care îşi doresc viaţă monahală să-şi găsească odihna sufletului în braţele lui Dumnezeu.

Ieromonah Petru Pruteanu / Mănăstirea „Bunavestire” din Portugalia,
Interviu cu un tânăr dornic de monahism, care preferă să rămână anonim.

Sursa: http://www.teologie.net/


Articole Asemănătoare
Articole postate de același autor
4138

De unde demnitatea morţii, dacă n-ai idealuri pentru care merită să trăieşti?!

Nu există nimic laic pentru care merită să mori! Tot ceea ce merită să mori e încărcat de sacralitate! La Evora, în Portugalia, există o capelă a capucinilor – din 1212 sau 1216 făcută numai din cranii şi oase de oameni. Doi călugări veniri de la Padova, în timp, au constatat că oamenii pierduseră frica […]