L-am rugat, într-o zi, să-mi sugereze o modalitate de rugăciune şi, dacă era posibil, să-mi destăinuie propriul lui mod de a se ruga. Răspunsul a venit prompt şi deplin:
‒ Dar ce crezi tu că este rugăciunea? Mâncarea care-ţi vine când faci comandă? Sau medicamentul ce se dă compensat, pe bază de reţetă? Eu ţi-am spus să ceri doar mântuirea sufletului, adică să devii moştenitor al Împărăţiei Cerurilor! Lasă-le pe toate celelalte în seama judecăţii lui Dumnezeu! Îţi amintesc iar vorbele Domnului: Cătaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă! Nu-ţi este de ajuns? Dacă nu-ţi e de ajuns sau nu te mulţumeşte pe deplin, limitează-te la rugăciunea minţii. Pentru mine, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! spune totul. Sau, oricum, spune mai mult decât spui tu. Ajunge să rosteşti aceste cuvinte cu credinţă şi ardoare şi, desigur, să-ţi închipui că, în clipa aceea, Însuşi Hristos Cel răstignit Se află înaintea ta. Şi, ascultă, când rosteşti rugăciunea, să te întorci cu mintea aici, la mine. Eu voi prinde gândul tău şi mă voi ruga, împreună cu tine, pentru tine. Aşa e cel mai bine şi aşa îţi recomand să procedezi.
‒ Da, Părinte, dar nu vă exprimaţi corect!
‒ Ba da, dar tu pricepi greşit! Şi ştii de ce? Fiindcă te desparţi pe tine însuţi de restul lumii, ceea ce nu e deloc corect. Cum ne iubim pe noi înşine, aşa trebuie să-l iubim şi pe aproapele. Eu iubesc lumea ca pe mine însumi. De aceea, nu văd de ce aş spune Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne! în loc de miluieşte-mă. Căci eu şi lumea suntem una. Aşa să spui şi tu: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!
Din Sfântul Părinte Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 373-374
