Ne mirăm, atunci când nu suntem indiferenţi, cum de Dumnezeu mai ţine această lume, în care păcatul creşte de la o zi la alta. O ţine pentru robii Săi, care Îl află . O astfel de persoană a fost o femeie simplă şi deosebit de săracă. Starea ei duhovnicească a rânduit Dumnezeu să se vădească la sfârşitul drumul ei în această lume, drum încununat cu pace şi rânduieli neaşteptate. Însemnarea de mai jos a fost făcută în 29 martie 1999 de către părintele ieromonah care a spovedit-o, adusă fiind de Dumnezeu într-o mănăstire să treacă dincolo.
Un suflet ce a murit la noi la mănăstire, care i-a zidit mult duhovniceşte pe părinţi, este al bătrânei Ana din localitatea Horodnic, judeţul Suceava.
Această bătrână, în vârstă de peste 60 de ani, era văduvă de douăzeci de ani, căci îi murise bărbatul. Prin nu ştiu ce împrejurări, rămăsese fără de casă şi săraca pribegea pe unde putea şi stătea la cine o primea. Venea des la Mănăstirea Putna şi stătea mai mult.
Într-o vineri după amiază, la slujba Vecerniei, fiind în biserică, mă linişteam într-o strană în pronaosul bisericii. M-am uitat la cine a intrat în biserică, făcându-mă atent izbitura uşii ce s-a făcut de către cel ce intrase. Era această bătrână Ana. Avea în picioare cunoscutele ei ciubote de gumă, sparte şi pline de zăpadă. În mâna dreaptă avea o scândură de gard în care se sprijinea, iar în cealaltă o traistă. Nu a luat aminte la izbitura uşii, nici la scândura cu care a intrat în biserică, ci încet, încet, suflând greu, a intrat în naos şi s-a trântit cu zgomot într-o strană. Era primăvară, început de primăvară, însă zăpada era până la genunchi şi gerul aspru. Bătrâna probabil venise de la gară şi, fiind zăpada mare, obosise – aşa gândeam eu.
Sâmbătă eu am intrat de slujbă în săptămâna mea, la altar. Marţi dimineaţa, în timp ce consumam Sfintele taine după Sfânta Liturghie, părintele de la arhondaric a venit la uşa diaconească de la altar tare supărat şi mi-a zis: „Părinte, iată, îţi spun şi sfinţiei tale – dacă voieşti, vii, dacă nu, nu. Faci cum voieşti, dar eu nu voi răspunde pentru sufletul ei”. Eu l-am întrebat ce s-a întâmplat, la care mi-a zis: „Sora Ana este pe moarte şi am fost la toţi părinţii ca să vină careva să o spovedească şi să o împărtăşească, şi nu a voit să vină niciunul. Unul a zis că trebuie să plece şi nu are timp, altul că nu a spovedit niciodată, altul că nu se bagă şi tot aşa – eu ţi-am spus şi sfinţiei tale şi am terminat, eu nu răspund de sufletul ei, voi veţi da răspuns, că eu v-am anunţat. Dacă eu aş fi preot, aş fi spovedit-o eu”. Acestea a zis şi a plecat părintele.
Eu m-am silit să termin mai repede ce mai aveam de făcut în altar, mi-am luat Molitfelnicul şi am plecat la arhondaric.
Am găsit-o pe bătrâna Ana, de care spuneam că intrase în biserică cu scândura în mână, suflând tare greu, înconjurată de mai mulţi creştini pelerini ce s-au întâmplat acolo şi unii călugări şi fraţi de mănăstire. I-am citit câteva rugăciuni de boală şi molitfa de spovedanie. Am spovedit-o cu mare greutate, căci vorbea greu, din pricina slăbirii de care era cuprinsă. Am spovedit-o din copilărie, întrebându-o de păcatele mari. Printre alte întrebări ce i-am pus, amintesc doar de una, al cărei răspuns m-a mişcat adânc sufleteşte şi m-a bucurat mult. Am întrebat-o dacă s-a mândrit la viaţa ei şi mi-a răspuns bătrâna: „Nu, părinte, asta nu mi-a plăcut niciodată, să mă mândresc. Mi-a fost tare urâtă mândria”. Spovedindu-o mai departe, am găsit unele păcate nespovedite. Aceasta s-a întâmplat din neglijenţa preoţilor duhovnici care au mai spovedit-o, că nu au întrebat-o amănunţit.
Bătrânii simpli de obicei nu ştiu prea multe şi trebuiesc întrebaţi cu de-amănuntul.
Aş vrea să fac aici o paranteză, pentru a povesti o convorbire cu sora aceasta Ana, ce am avut-o cu jumătate de an înainte de momentul acela.
Mergând într-o seară la arhondaric pentru a-i da un răspuns unei creştine ce se spovedea la mine, era şi această bătrână Ana în dormitor şi tocmai povestea plângând la creştinele ce mai erau acolo cum îi furase careva nişte bani, puţini câţi îi avea, strânşi pentru moartea ei, spre a i se face cele de îngropare, şi spunea unele cuvinte aspre pentru cei ce-i furase.
Eu am încercat să o opresc a mai spune cuvinte de blestem pentru cei ce-o furaseră şi s-o mângâi, spunându-i să-şi pună nădejdea în mila lui Dumnezeu. Îmi amintesc clar cuvintele ce i le-am spus: „Lasă, soră Ana, nu te mâhni, căci va avea grijă Bunul Dumnezeu de tine, va rândui să ţi se facă toate cele ce trebuiesc la moartea frăţiei tale când vei muri, va avea grijă de tine Maica Domnului. Iartă-i pe cei ce ţi-au furat şi pune nădejdea în Dumnezeu”.
Acestea i le-am spus neştiind ce urma să se întâmple cu jumătate de an mai târziu.
Deci, spovedindu-o cu greu pe bătrână, după ce am dezlegat-o, am întrebat-o dacă a mâncat sau a băut ceva, ca să o împărtăşesc. Mi-au spus cei ce stătuseră în jurul ei că i-au dat ceva pastile şi ceai pentru boală. Deci eram în nedumerire cu împărtăşirea ei, de a-i da sau nu. Am mers totuşi şi am adus Sfinte Taine uscate ca să o împărtăşesc. Însă tot mă oprea faptul că băuse ceaiul cu pastilele. Pentru a fi mai încredinţat, am trimis pe un părinte să dea telefon la Preasfinţitul Gherasim (Putneanul) să-l întrebe, căci îmi era frică ca nu cumva să moară neîmpărtăşită.
Fiind deci cu Sfintele Taine în mâini, le ţineam la piept, acoperite fiind cu procovăţul, într-un mic chivot. Aşteptam răspunsul de la Preasfinţitul Gherasim. În dormitor mai erau mai mulţi părinţi şi fraţi şi pelerini, ce s-au întâmplat atunci acolo.
Deodată, cum priveam la bătrână, am văzut-o cum a întors capul spre uşă şi privea ţintă. Mi-am adus aminte în acel moment de cuvintele unui Sfânt Părinte, care spune: „Când auzi că moare cineva, să mergi să-l întrebi ce vede în ceasul morţii. Căci atunci i se deschid ochii sufletului şi vede taine mari ale lumii nevăzute”.
Deci îndată, de faţă cu toţi care erau acolo, am întrebat-o: „Sora Ana, unde priveşti aşa ţintă? Spune-ne şi nouă, ce vezi?” La care ea, vorbind greu, a răspuns: „Văd aici pe alee (adică pe hol) două cruci de aur în chipul la doi sfinţi, şi strălucesc foarte tare”.
S-au minunat toţi cei care erau de faţă şi au devenit foarte atenţi. Apoi mi-a venit alt gând. Având Sfintele Taine la piept acoperite cu procovăţul, am întrebat-o: „Soră Ana, dar ce am eu aici, la piept?” Şi a răspuns bătrâna: „Ai un prunc mic, care străluceşte mai tare ca soarele şi îl ţii într-un lighean”.
Aceste răspunsuri la întrebările ce i le-am pus le-a dat vorbind greu şi rar, după câteva minute de cum o întrebam.
Deci când mi-a spus ce vede ea că ţin la piept, m-am cutremurat, asemenea şi cei ce erau în dormitor. Căci eu eram în nesimţire şi orb, nevăzând duhovniceşte şi neconştientizând ce ţin în braţe.
Când bătrâna a întors capul să privească spre ce aveam eu în braţe, privea într-adevăr cu ochii sufletului, căci cei ai trupului îi avea închişi.
Am rămas în tăcere multă vreme, şi eu şi cei ce erau în dormitor. Apoi am întrebat-o dacă mai vede ceva şi a spus că vede mulţi preoţi îmbrăcaţi în veşminte luminate. Însă vorbea foarte rar şi cu mare greutate. Între timp, eu, având îndemn înăuntru, am împărtăşit-o fără să mai aştept răspunsul de la Preasfinţitul Gherasim. Când a venit părintele ce dăduse telefon, a spus că Preasfinţitul nu este acasă.
Am lăsat-o pe bătrâna Ana cu pelerinele ce erau în dormitor, ca să o ajute la tot ce-i va mai trebui. Spre seară, am mers iarăşi şi i-am mai citit rugăciunile de la Sfântul Maslu.
A doua zi, după Sfânta Liturghie, iarăşi m-am dus la ea şi i-am citit canonul de rugăciune pentru ieşirea sufletului şi dezlegarea de păcate la urmă.
Apoi, fiind apăsat de boală şi oboseală, am mers la chilie. După un sfert de oră, au venit şi m-au anunţat că sora Ana a plecat la Domnul. Ridicându-o în braţe femeile ce erau acolo cu ea în dormitor, ca să-i dea o cană cu ceai, a adormit pentru totdeauna în braţele lor. Mi-a părut rău că nu am mai rămas puţin până şi-a dat sufletul, dar aşa a voit Dumnezeu, să-şi dea sufletul în mâinile acelor femei credincioase.
Părinţii, între timp, au împânzit în toată mănăstirea întâmplarea de cu o zi înainte, anume cum bătrâna Ana l-a văzut pe Hristos în Sfintele Taine, Prunc mic strălucind mai tare decât soarele.
Deci îndată cum au auzit că a murit, i-au făcut repede sicriu şi s-au îngrijit de cele pentru îngropare. Bătrâna nu avea pe nimeni ca să o îngroape. Un singur copil avea, şi acela locuia în Franţa. Soţul îi era mort de douăzeci de ani. Casă nu avea, averi nu avea, bani nu avea. Rudele nu o primeau. L-a avut însă pe Dumnezeu de Tată. Şi Acesta, fiind Tatăl orfanilor şi al văduvelor, i-a rânduit toate după cum a meritat sufletul ei.
S-au îngrijit părinţii pentru toate cele de îngropare. S-au rânduit la cititul Psaltirii la capul bătrânei. Mare bucurie şi mulţumire au avut unii părinţi din citirea la capul bătrânei!
Aş vrea să spun câteva cuvinte despre simplitatea acestei văduve, smerită şi necăjită. Eu, de când o ştiam că vine pe la mănăstire, cu aceleaşi haine o vedeam îmbrăcată totdeauna. Avea un pardesiu vechi care-l purta şi vara şi iarna, apoi ciubotele ei de gumă, la fel, şi vara şi iarna le avea în picioare. Baticul acelaşi îl avea. Alte haine nu avea. Bani nu avea deloc. Ce a avut, după cum am amintit mai înainte, i-au fost furaţi.
Dar a avut grijă Bunul Dumnezeu de toate pentru îngroparea ei, după cum îi spusesem cu jumătate de an înainte, însă fără să ştiu eu că aşa se va întâmpla.
Puteai să vezi cum se plimbau pe faţa ei chiar şi zece păduchi o dată, în zig-zaguri, care ieşeau din părul ei, căci nu mai aveau de mâncare! Se minunau părinţii care-i citeau Psaltirea la capul ei.
Nu a fost bătrâna robită de veacul acesta, nu a avut legături ale materiei acesteia putrezicioase. Nu a fost sufletul ei rob trupului, ci l-a lăsat pe acesta să fie mâncat de păduchi, neîmbrăcat cu haine scumpe, nemâncat adeseori, neluat în seamă, chinuit şi robit duhului.
Chipul feţei bătrânei era tare liniştit, smerit, tăcut – simplă, săracă, modestă. Se vedea suferinţa trupului pe chipul ei, însă totodată se vedea şi libertatea duhului şi pacea şi tainica bucurie a Duhului Sfânt în inima ei.
Nu era legată de nimic, nu avea nimic. Nu avea duşmani, nu avea prieteni, nu era datoare nimănui. Se ruga lui Dumnezeu în simplitatea şi sărăcia inimii sale – în sărăcia duhului sau, mai bine zis, în smerenia duhului, în fericirea duhului.
Cred că întrecea pe mulţi călugări în lepădarea de sine. Mai ales în ce priveşte cele materiale, eu nu voi ajunge poate niciodată la măsura ei. Eu nu suport să mă mănânce puricii, d-apoi păduchii! Deci, iată încă un exemplu pentru noi, călugării. Dar să continui cu cele petrecute mai departe după moartea bătrânei.
După cum mai sus am spus că în vară îi consolasem eu durerea bătrânei ce-o avea în suflet pentru puţinii bani care-i avea pentru înmormântarea ei, pe care-i furaseră unii hoţi pe când stătea la un rând să cumpere ceva, iată că acum, moartă fiind bătrâna, a avut Bunul Dumnezeu grijă cu adevărat de toate cele pentru îngroparea ei.
Au citit părinţii Psaltirea la capul ei cu multă dragoste, până în ceasul când s-a început slujba înmormântării. Apoi toată obştea mănăstirii, în frunte cu Stareţul, i-au făcut toată rânduiala îngropării.
A venit şi preotul din sat, însoţit de corul bisericii, şi împreună cu toţi călugării şi fraţii mănăstirii au condus-o pe ultimul drum până la cimitirul satului, unde primii îngropaţi fuseseră din primii vieţuitori ai Mănăstirii Putna.
Puteai să vezi în acea zi frumoasă şi binecuvântată cum Dumnezeu a adunat atât de mulţi slujitori, preoţi şi diaconi, călugări şi fraţi, pelerini şi mulţi creştini din sat împrejurul sorei Ana, cântând cu dragoste cele de îngropare şi bucurându-se de harul şi pacea ce le dădea Dumnezeu în inima lor, pentru acel suflet ales al său.
Aşa a voit Dumnezeu şi aşa s-a făcut. Şi s-au făcut acestea toate aproape neconştientizat de cei în cauză, căci au fost conduşi şi purtaţi de puterea lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, totuşi eu, care am spovedit-o, nu am fost la înmormântarea ei. Nu am slujit, deşi eu trebuia să-i fac dezlegarea de toate păcatele, fiindu-i duhovnic.
Datorită bolii şi epuizării care continuu mă apăsa, abia de am terminat Sfânta Liturghie, apoi, spunându-i starea în care mă aflu Părintelui Stareţ, m-a înţeles şi mi-a dat blagoslovenie să merg la chilie să mă odihnesc şi să mă pregătesc de slujba de seară.
Eu cu mult efort reuşeam să termin săptămâna de slujbă la Sfântul Altar. Dacă mai făceam şi alte lucruri afară de slujbă, nu reuşeam să termin săptămâna.
Deci, cu părere de rău, am mers la chilie şi m-am silit să mă odihnesc. Însă nu am reuşit nicidecum să adorm, din cauza bolii şi a duhurilor rele. M-am chinuit aşa să adorm, până ce s-au întors părinţii de la înmormântare.
Au intrat la masă, iar la sfârşitul mesei i-au făcut parastasul ultim din acea zi pentru sora Ana. Chilia mea fiind deasupra trapezei, am auzit clar când au început părinţii parastasul.
În momentul când a început parastasul, eu am fost cuprins de un somn uşor şi liniştit. Cum am adormit, am simţit că parcă zburam deodată şi nu mai simţeam greutatea trupului. Eram tare uşor şi zburam prin locuri necunoscute. Zburând aşa, am ajuns la un loc tare frumos, cu iarbă de culoare aurie şi un peisaj foarte frumos. Aici erau două palate foarte frumoase şi nu erau locuite de nimeni. Şi mai era zidită şi temelia la al treilea palat.
Locul acela era luminat de un soare tare blând, care nu dogorea şi mă puteam uita la el. Totul era frumos şi luminat. Se vedea într-o parte o pădure – şi, deodată, am auzit un urlet ca de lup, care m-a trezit din acea stare. Când m-am trezit, auzeam tocmai cum părinţii, ridicând coliva, cântau veşnica pomenire pentru sora Ana, apoi „Cu sfinţii odihneşte…”
Atât de mult am simţit uşurarea sufletului în scurtul timp ce am văzut cele de mai sus, că nu voiam să deschid ochii să mai văd cele din afară, căci voiam să văd iarăşi palatele acelea şi să mai zbor, să fiu iarăşi uşor. Dar în zadar mă chinuiam cu mintea să ies din mine şi să zbor, că nu am reuşit. M-am ridicat din pat şi am început să realizez ce s-a întâmplat.
Deci chiar când a început parastasul, mintea mea fiind cuprinsă de acel somn, dar conştient de tot ce se întâmplă, a zburat şi s-a bucurat de cele ce le-a văzut, care le-am scris mai sus.
Eu am înţeles că palatele acelea au fost pregătite spre odihna sufletului sorei Ana. Urletul înfricoşător al acelui lup socotesc că a închipuit tânguirea diavolului, pentru că a scăpat din ghearele lui pe sora Ana, care l-a biruit prin simplitatea şi sărăcia ei.
Aceasta s-a întâmplat deci chiar în timpul dezlegării ultime ce i s-a făcut sorei Ana.
Pacea şi bucuria sufletului meu m-au încredinţat că Dumnezeu a voit să arate mântuirea acelui suflet ales şi locul unde va locui. Viaţa acestui mare suflet m-a folosit mult, atât pe mine, cât şi pe părinţii şi toţi care au auzit de ea. Iată oameni sfinţi, neştiuţi şi necunoscuţi de oameni, ascunşi în mijlocul lumii acesteia stricate!
Cei care au fost atunci prezenți își amintesc că, deoarece nu avea haine, s-a croit repede o fustă, un părinte i-a dat o cămaşă şi o vestă. În cuvântul de la înmormântare Părintele Stareţ a vorbit despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru această creştină: „Putea să moară oriunde, acasă, în tren, în gară. Dar Dumnezeu a adus-o la mănăstire. Puţini creştini au şansa să fie petrecuţi pe ultimul drum între clopotele unei mănăstiri şi cele ale unui sat”. Aşa a fost, căci mergând de la mănăstire către biserica satului, clopotele mănăstirii o conduceau, iar cele ale bisericii din sat o primeau…
Material apărut în nr. 26 din “Familia Ortodoxă”
