Se poate vorbi că există la un moment dat vrednicia de a merge în mănăstire? Când suntem pregătiţi?
Să nu vă închipuiţi că la mănăstire merg oameni vrednici! Sau că în lume rămân cei nevrednici. Nimeni nu e vrednic de nimic! De aceea, noi când ne rugăm zicem: „învredniceşte-mă, Doamne”. De obicei la mănăstire ne ducem pentru că avem o chemare; unii se duc în vizită şi rămân acolo. Mie mi-a zis o maică bătrână când m-am dus la Buciumeni (şi e de la Părinţi cuvântul acesta):
În mănăstire sunt trei feluri de oameni:
Oameni care au venit din dragostea de a fi cu Dumnezeu tot timpul; e o bucurie de a te ruga, o bucurie de a sluji, o bucurie de a fi cu El şi atunci nu ai unde să te duci, nu poţi să nu te duci. Aceştia sunt oamenii care au vocaţia simţită în mod limpede. Oameni care nu s-au mai descurcat în lume, fíe nu s-a măritat dacă-i fată, fie ca băiat nu a avut curajul să ceară pe nimeni de nevastă, fie nu a avut serviciu, nu s-a adaptat în lume unde oamenii sunt răi…
Şi cei pe care i-a trimis vrăjmaşul ca să încurce treaba acolo. Acum fiecare lucrează, acolo-i râvnă mare… Dar ce nu ştie diavolul este că Dumnezeu este stăpânul tuturor şi foarte mulţi din cei trimişi de diavol ajung călugări buni până la urmă.
Cum ştim momentul? Fiecare îl descoperă în felul lui. Şi să nu credeţi că au călugării o vrednicie în plus. Nu, ci pur şi simplu nu au putut altfel. Aşa cum dumneavoastră nu puteţi să nu va împliniţi dorinţa de a avea copii, de exemplu, aşa nu poate călugărul să nu facă metanii. Aceasta este chemarea lui, asta-i bucuria lui-Aşa cum iarba e „bucuroasă” dacă e mâncată de iepure (s-au înregistrat cu aparate vibraţiile plantelor, când iepurele se apleacă să pască iarba se duce către botul iepurelui, pentru că aşa a făcut Dumnezeu ca animalele să se hrănească cu iarbă).
Deci, totul este ca sufletul meu să vibreze spre bucurie, să simtă o bucurie. Nimeni nu e vrednic de nimic. Nimeni nu e vrednic, dar toţi suntem chemaţi să ne învrednicim. Există uneori o tendinţă la noi, călugării, de a ne da aere de superioritate, de a crede că suntem… să nu-i credeţi! Şi să le spuneţi… ne-a zis nouă o măicuţă o poveste: Un părinte a prins un drac şi l-a întrebat dacă în iad sunt călugări; i-a răspuns acela că nu sunt. Dar părintele i-a spus să nu mintă. Dar dracul i-a spus că nu sunt. Părintele i-a zis însă: „N-ai văzut acolo nici unul din-acesta, în negru?”. La care acela răspunde: „A! din aceştia sunt o grămadă, dar nu sunt călugări!”.
Să-L ascultăm pe Dumnezeu. El ne vorbeşte, El ne spune cum şi când. Să îndrăznim să vorbim mult cu El. Mult, nu cu cuvinte multe. Să ne aducem aminte de El şi El ne învaţă şi ne spune.
Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad