Copilul meu primește de zece ori mai mult decât își permiteau ai mei sa-mi dea la vârsta lui. Se bucură însă mult mai puțin. Știe deja să afișeze blazare, se vaită de plictis și pare să își dorească lucruri și experiențe din ce în ce mai sofisticate. Nu funcționează deloc șantajul emotional despre efortul meu și nici cerșitul de apreciere pentru cât muncesc ca să aibă de toate. Ce să fac să pun în sufletul lui bucurie pentru lucruri mici, sensibilitate pentru simplitate, răbdare pentru fiecare obstacol?
Eu îmi amintesc și acum cu mare recunoștință și tresărire de toate creioanele colorate noi pe care mi le cumpăra mama. Le păstrez încă mirosul. De culoarea roz aproape că îmi era poftă s-o mănânc. M-am bucurat de fiecare caiet nou, de primele sandale roșii, de prima pereche de blugi. Pot retrăi fiecare noapte nedormită înaintea plecărilor de vacanță, pot recompune cerul dimineților când nu trebuia să mai merg la școală, știu toate cuvintele din prima apreciere a învățătoarei și port în mine bucuria primei ridicări din josul primei umilințe.
Se zice că recunoștința este una din emoțiile pe care le practici neapărat în toate stadiile de curățire spirituală. Toate religiile pământului o invocă.
De asta, poate, toate formele mele de recunoștință infantilă m-au înălțat un centimetru mai sus, deasupra obișnuitului. Bucuriile mici și calculate în așteptare, de care îmi amintesc atât de precis, mi-au construit pe dinăuntru un fel de schelă răsucită luminos către ceva mai mult și mai dincolo de mine. Una care a rămas acolo pentru toate căderile mele.
Nu văd la mulți dintre copiii noștri aceeași capacitate pentru recunoștință și redresare. Uneori mi se pare că îi creștem în lumea lui ”totul mi se cuvine acum”. Dacă le e sete, vor ACUM să bea, dacă se plictisesc, vor ACUM un divertisment, dacă se supără, trebuie ACUM să plângă, dacă au ceva de spus, ACUM trebuie ascultați. Noi înșine, ca părinți, avem rezistență mică la aparentele lor suferințe: le articulăm înainte de a fi formulate, le preîntâmpinăm, le rezolvăm pe loc. Mamele, în general, tresar la primul scâncet, se neliniștesc la primul semn de iritație, împachetează cu promisiuni orice nemulțumire și iau în tragic cea mai mica zgârietură din genunchi.
Și noi ca părinți, și ei – ca pui, avem, împreună, un prag de toleranță foarte scăzut la formele naturale de frustrare, altfel prezente în devenirea oricărei vietăți: îi hrănim excesiv, îi îmbrăcăm excesiv, îi protejăm după mentalități alarmiste și intervenționiste. Probabil că societatea consumului, a tuturor butoanelor care ne fac viața mai simplă și a tuturor canalelor de știri care îngustează realitatea prin relatări-șoc ale nenorocirilor vânate expres – ne-au separat de forța vitală a universului și ne-au însingurat în lumea nevrotică a reactivității imediate și necumpănite.
S-au scris studii recente despre cât de inteligentă și sensibilă e generația actuală de copii: cu mult peste nivelul nostru de acum 20-30 de ani ca intelect și cu mult mai firavi față de imprevizibil, modificări emoționale, stress, tensiuni sociale. Forma asta de vulnerabilitate vine din felul în care i-am construit pe dinăuntru: au primit necondiționat totul – un act care nu ține nici de iubire, nici de atenție, ci de o compensare inconștientă a lipsurilor noastre întru supradimensionarea periculoasă a eului copiilor noștri.
Copiii foarte dependenți, atașați și iubiți cu pasiune teatrală, premiați cu zeci de colecții de jucării și obișnuiți cu achiziții compulsive nu sunt fericiți. Mamele care își pun statusuri pe facebook cu ”viața mea”, ”prințul meu” și ”rațiunea mea de a exista” își fac un mare deserviciu sieși și copiilor lor. Excesul de atenție, servilismul, strânsul pasional în brațe, tonul bocit al vocii de câte ori pățește câte ceva, mascotizarea lor în haine de ”domn” sau ”domnișoară” – multe dintre ele ușor de găsit în schițele lui Caragiale de acum un secol – sunt modalități sigure de modelare a unor personalități nesigure, dependente de aprecieri externe, labile emotional, în căutare de stimuli din ce în ce mai puternici pentru satisfacerea golului interior.
Noi nu am fost neapărat o generație crescută în multe lipsuri. Am fost, însă, o generație care trebuia să așteptăm un timp sănătos înainte de a primi ceva. Răstimpul creat între nevoia/dorința noastră și împlinirea ei era un fel de punte către noi înșine: încordarea înaintea unei bucurii este aproape o călătorie spirituală: în ea cresc răbdarea, anticipația, alerta, cumpătarea, și nu în ultimul rând, recunoștința și elevația sufletească. Învățam să apreciem un dar cât de mic, să îl păstrăm bine, să îi dăm utilități diverse, să îl facem parte din noi, nu ca obiect în sine, ci ca o investiție de timp și de efort.
Fără exersarea acestor dimensiuni, copiii noștri vor crește goi pe dinăuntru: vor fi mecanisme de ardere, ele însele consumându-se pe sine în iluzia că următorul obiect, următoarea iubire, următorul job sau următoarea călătorie îi va face mai fericiți.
Bunicii noștri au apucat să fie recunoscători pentru pace. Pe ei îi amenința nesiguranța proprie, fizică. Părinții noștri au învățat să fie astăzi recunoscători pentru libertate. Pe ei îi micșora teama de a nu putea exprima ce simt și ce gândesc. Noi, generația mai tânără de părinți, am învățat să fim recunoscători pentru îndestulare. Pe noi ne speriau rafturile goale ale magazinelor din anii copilăriei noastre.
Pe copiii noștri îi amenință exact acest prezent exces de lucruri, obiecte, culori, informații, ambalaje, stimuli și promisiuni. Ei sunt generația care ar trebui să devină recunoscătoare pentru întâlnirea cu sinele, pentru puterea de a se decupa din noianul de butoane, circuite, voci, rețele, aplicații, produse și de a redescoperi simplitatea. Până atunci ei sunt cei care vor hrăni armate de psihologi și psihiatri, garnizoane de coach-eri, mediatori, traineri, guru, shamani moderni și vindecători spirituali.
Fiecare generație de părinți are o misiune sufletească pentru copiii ei. Bunicii noștri ne-au spus poveștile războiului, ca să apreciem acoperișul de deasupra capului. Părinții noștri ne-au spus poveștile foamei, ca să apreciem pâinea de pe masa. Noi știm câte ceva despre lipsa de libertate și asumare. Deci ce avem de spus copiilor noștri? De unde le vor veni libertatea interioară, starea de bine și împăcarea cu sine?
Suntem încă îmbătați de setea lui ”a avea” și condiționați emotional de fricile și neajunsurile din trecutul alor noștri. Din amestecul ăsta inconștient am creat mulți copii nemulțumiți, plictisiți, blazați, agitați, ușor de demobilizat, dependenți de atenție, confirmări și satisfacții materiale, cu mari eșecuri la examene relativ simple.
Chiar dacă astăzi cumva viața ne este mai ușoară, misiunea noastră ca părinți este poate de două ori mai grea: trebuie să ne învățăm copiii să aștepte, să anticipeze, să aprecieze, să planifice, să reziste, să stea cu sine, să facă o sărbătoare din lucrurile mici, să își păstreze eul în creștere verticală nu în lăbărțare și turnare insolentă peste ceilalți – și asta, culmea, în plină viteză a informației și aparentă promisiune că totul trebuie să vină ușor sau totul ni se cuvine (”pentru că merit!” una dintre cele mai faimoase replici de reclamă).
Cum facem asta? Reexersând frustrarea? Lăsându-i să aștepte? Să plângă? Trimițându-i în tabere de supraviețuire?
Nu. Nu ne putem întoarce împotriva curentului, nici scoate din pod cureaua bunicului. Fiecare generație are nevoie de lecțiile prezentului. Trecutul se transmite oricum, în moleculele noastre, cu moștenirile lui de suferințe și triumfuri.
Care este lecția prezentului? Recunoștința. Exercițiul spiritual al familiilor de a povesti copiilor, fără îndârjire și ton moralist, de unde vine untul de pe masă și câți trudesc pentru telefonul lui mobil. Reconstrucția, în fiecare eveniment, a drumului firesc, de la dorință la ”a avea”; timp pentru planificare, evitarea cumpărăturilor în serie, amânarea conștientă a recompenselor, implicarea directă, cu efort din partea copilului, evitarea intervenționismului și a ajutorului pentru lucruri pe care le poate face singur.
Cele mai distructive sunt recompensele materiale pentru exercițiu sau merit intelectual ori de comportament. Acestea din urmă nu fac decât să întărească setea copilului pentru obiectul material și senzația că validarea efortului lui se face numai în exterior, vizibil și cuantificabil. Copiii care muncesc doar pentru promisiunea materială își vor adânci uitarea de sine, nu vor cunoaște timp de calitate în tăcere și în echilibru cu propriul suflet. Vor căuta mereu satisfacții din ce în ce mai puternice sau se vor victimiza.
După aceeași paradigmă contraproductivă funcționează și mediul școlar consacrat: se învață pentru note, pentru aprecierile altuia, pentru bucata de hârtie de la finalul anului. Copiii primesc totul de-a gata: toate problemele au datele ”date”. Nu trebuie decât să le aplici sau să le potrivești în ecuații. Foarte rar li se cere să își adune singuri informația, să și-o selecteze, trieze după încercări și erori, după ipoteze autonom formulate. ”Generozitatea” părinților seamănă mult cu obișnuita comoditate a profesorilor de a le servi informație deja digerată, turnabilă în forme prestabilite și contexte anticipabile. Chiar și de propriul succes școlar unii nu ajung să se bucure, în recunoștință de sine și către profesorii lor, pentru că prea adesea drumul sinuos al cunoașterii este mutilat în scurtături procedurale și mecaniciste.
Într-o perioadă în care totul vine ușor, cea mai mare capcană pentru copii este aceea de a depinde doar de coaja lucrurilor, de aparență, de strălucire și zgomot. Cumva, părinții și profesorii de astăzi trebuie să găsească în ei lecții despre lucrurile mărunte, subtile, despre cât de fragedă e viața și câtă recunoștință trebuie să umple o inimă ca să nu crească un prea mare gol în jurul ei.
Copiii sunt parte din noi. Ce sunt ei astăzi este efectul îmbătării noastre cu lucruri, al împachetării noastre în ambalaje mincinoase, al lipsei noastre de răbdare și conștiență față de lecțiile prezentului.
sursa anticarton.ro
