O poveste tulburătoare despre moarte și înviere
Este unul dintre cele mai importante momente din viața mea. Eram stareț la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în fața bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea și privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face față, pe ce crește omul. Și el știa, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Și după o lună o plecat la Lăpuș. La sfârșitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru și mi-o comunicat : „Alexandru vă roagă să veniți să-l vizitați”.
Timpul era foarte urât. A doua zi dimineață, prin întuneric, am plecat, peste pădure, la Lăpuș. Când am ajuns, se făcea ziuă. Gospodarii ieșeau cu treburile. „Vii la Alexandru?”, m-o întrebat cineva. „Da, vin.” „Dar știi ce s-a întâmplat cu el?” „Nu știu, nu am auzit.” „Alexandru – îmi spune omul – a murit. Și după ce a murit, a înviat! Și a spus la familie să vă cheme la el. Da înainte de a muri, s-a răzvrătit extraordinar împotriva lui Dumnezeu. Și hulea împotriva Lui: «De ce-mi iei viața? Vreau să trăiesc! De ce-mi iei viața?». În acele momente a murit strigând.” Am ajuns în curte, iar mama și sora lui mi-au repetat aceleași cuvinte.
Am intrat în casă. El stătea în pat, cu piciorușele pe un scaun mic. „Ai vinit părinte stareț?”, m-o întrebat râzând. „Am vinit.” „Da știi ce mi s-o întâmplat?” „Am auzit, mi-o spus mamă-ta.” Și-ncepe să-mi povestească: „Am căzut într-o stare de deznădejde și dușmănie împotriva lui Dumnezeu. Că de ce-mi ia viața. Eram aici pe pat. Și au vinit – el n-avea educație creștină ca să știe să spună cine o vinit – în momentele acelea doi și m-au luat de aici și m-au dus până la marginea orizontului. Și, de acolo, înapoia mea, am văzut lumea. Și încolo, în fața mea, am văzut cealaltă lume. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, adică în cealaltă lume, am auzit o voce spunând: «Nu îl putem primi la noi. Pentru că s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că e curat! Dar duceți-l înapoi să se spovedească și să se împărtășească, și apoi l-om primi la noi».
Așa m-am pomenit din nou în trup. Și am trimis după dumneata. Dar am rămas cu imaginea lumii ceia. Și sunt așa de fericit că știu unde plec acuma. Și am rămas așa de fericit†¦ Că m-ai văzut și vara trecută cât eram de trist și iată mă vezi acuma că zâmbesc și că sunt vesel. Pentru că acuma știu că plecarea mea e la viață. Nu la dispariție. Dar am o rugăminte, părinte stareț: Dumneata, la toate predicile, să le spui la oamenii credincioși, mai ales la tineri, să nu fie cu îndoială. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet și în viața veșnică. Asta să le spui mereu la oameni. Asta e ultima mea dorință. Și să vii să-mi faci înmormântarea dumneata”.
„Alexandru, zic, așa cum zici în fața unui muribund, o să te faci bine. Nu vorbi de înmormântare”…
S-a spovedit, s-a împărtășit și eu am plecat la mănăstire. Peste câteva zile, mi s-a trimis veste să merg la înmormântare, că Alexandru a murit. Și când l-am spovedit, era o lapoviță și o ninsoare! Dar la înmormântare, domnule, era altă lume. Era începutul lui martie și un timp tare frumos. Niciodată în Lăpuș, spunea lumea, nu fusese un cer așa de albastru, de o frumusețe extraordinară. Iar la înmormântare erau sute de oameni.
Și am făcut înmormântarea. Dar regret până acum și voi regreta toată viața că n-am fost în stare să fac slujba cum o făceam noi și că n-am avut tăria ca să vorbesc cum trebuie vorbit. M-a copleșit total acel moment. Mi-a închis gura!…
Fragment din interviul cu Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian Chira acordat Ziarul Lumina.
