În afară de timpul când ne rugăm, încercând să-I vorbim lui Dumnezeu, există şi momente, când ne vorbeşte însăşi Dumnezeu, atunci când auzim sau citim Cuvântul său viu, adresat tuturor şi în acelaşi timp, fiecăruia dintre noi în parte. Iar despte faptul că această conversaţie este cu adevărat misterioasă şi personală ne-o poate dovedi şi experienţa fiecăruia dintre noi – doar Câvântul lui Dumnezeu ni se descoperă într-un mod cu totul neaşteptat, ca şi cum l-am citit pentru prima dată.
«Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! » (Мt. 6, 22-23)
Ce reprezintă omul astăzi şi cine este de fapt el?
În fiecare zi trecem unul pe lângă altul, ne grăbim copleşiţi de problemele reale şi inventate, fiind fericiţi vinerea şi mai puţin fericiţi în dimineaţa zilei de luni. Lumea din jurul nostru este în cel mai bun caz formată din familie şi prieteni şi mai puţin din colegii de la nouă la şase. Fără prea multe detalii şi nuanţe, aceasta este viaţa obişnuită a fiecăruia dintre noi, adesea cuprinsă în orbita propriului „eu”, pentru care după cum ştim, există mai mereu în primul rând propria persoană. Dar într-o zi, descoperi că nu te mai mişti…nu mergi înainte….Da, faci paşi spre serviciu, casă sau poate şi spre biserica din preajmă, dar e ceva mecanic şi lipsit de suflet.
Lumina, care ar fi trebuit să existe în mine poate de fapt e mai degrabă întuneric? E un adevăr dureros, dar meditând la acel verset – nu am putăt sincer să zic că nu e aşa. Toate gânduruile, faptele, cuvintele reprezită viaţa noastră, care este compusă din benzi albe şi negre şi e bine dacă suntem în stare să conştientizăm că există şi cele negre.
Şi „de va fi ochiul tău rău”? Dar cum poate fi ochiul meu „curat” dacă voi trece pe lângă bătrânica cu un păhăruţ de plastic pentru mărunţiş, care mă petrece cu o privire plină de durere şi suferinţă, dar nu-mi cere nimic sau voi trece indiferent în transportul comun pe lângă tinerii şezând pe scaune şi un bătrânel gârbovit în picioare lângă ei. Noi ne grăbim atunci să ne acoperim ochii prin îngândurarea închipuită, dar de fapt prin orbirea gravă şi poate şi fără de speranţă de a fi vindecată?
Intuneric este atunci când în jur nu se vede nimic sau doar tu nu vreai să vezi ? Şi atunci care este întunericul din jur, dacă ceea ce-mi părea „lumina din mine” – de fapt e ceva abia desluşit, sau poate nici atât lumină nu mai are…
Şi atunci începe căutarea luminii, căci fără ea viaţa nici nu mai e viaţă…. Nu este îngrozitor să cazi… este înspăimântător să cedezi şi să renunţi… şi să continui să cazi. Opreşte-te…priveşte…
Mântuitorul din nou este răstignit şi umilit pe Golgota pentru tine, prin moartea Sa, El a călcat întunericul din afară, şi a ieşit în întâmpinarea ta, astfel încât să poţi alege viaţa şi să fii cu El, ca cu ajutorul Lui să încetezi să mai fii orb.
Ce voi alege eu (sau fiecare dintre noi)? Să merg la sărbătoarea din Ierusalim a lui Pilat şi Caiafa, sau să fiu asemeni tâlharului şi voi conştientiza faptele mele şi voi cădea la picioarele lui Hristos îndrăznind să cer – „Pomeneşte-mă, Doamne…”?
Domnezeu este milostiv şi mila lui e „în faţa ochilor mei”, este o respiraţie proaspată de aer, adusă din câteva rânduri din Evanghelie, care au adus la începutul unei noi căi din viaţa mea: de a depăşi „întunericul”, care este în mine şi a merge către Lumină.
„Să tindem cu tot sufletul spre lumina lui Hristos, pentru ca să nu ne cuprindă întunericul veşnic!”
Din Natalia Lozan, Pentru dragoste şi înţelegere în familie. Editura Ortodoxia, Bucureşti 2016, p. 84-87
