La fel ca și în cazul legilor privind „drepturile cuplurilor homosexuale”, minciuna și viclenia domină și lobby-ul pro-eutanasie. Ceea ce a început ca o excepție – „curmarea suferinței celor bolnavi în stadiul terminal” – este pe cale de a se generaliza. Unde? În Olanda, prima țară a lumii care a legiferat atât eutanasia, cât și „căsătoria” între persoane de același sex.
Edith Schippers, ministrul olandez al Sănătății, a anunțat un proiect de lege care ar extinde posibilitatea solicitării eutanasiei la persoanele care cred că „și-au încheiat viața”, dar nu sunt bolnave sau suferinde măcar.
Într-o scrisoare adresată Parlamentului, d-na Schippers și ministrul Justiției și Internelor, Ard van der Steur, au arătat că oamenii care „au o opinie bine întemeiată că viața lor este la final, trebuie, sub criterii stricte și atente, să li se permită să-și încheie viața într-o manieră demnă”.
Întrucât „dorința pentru un final ales al vieții apare mai ales la vârstnici, noul sistem va fi limitat la” aceștia – dar fără să existe o limită de vârstă.
Paul Tully, secretar general al Societății pentru Protecția Copiilor Nenăscuți din Marea Britanie, care s-a opus cu succes încercării de legalizare a eutanasiei în această țară anul trecut, a declarat:
„Această știre arată cât de rapid societatea își poate pierde respectul pentru oamenii considerați neproductivi sau nedoriți odată ce eutanasia este legalizată. Propunerea va accelera uciderea celor bătrâni, handicapați și vulnerabili. Aceștia sunt cei care vor fi făcuți să creadă că viețile lor s-au încheiat”.
Olanda a fost prima țară care a permis eutanasia, în 2002, pe atunci doar pentru pacienții în stadiu terminal al unei boli care provoacă „suferință de nesuportat, fără speranță de vindecare”.
Așa cum este acum evident, acesta a fost doar primul pas către introducerea unei culturi a sinuciderii în rând populației. După ce deja s-a înregistrat o creștere masivă a cazurilor de eutanasie pe legea deja existentă, ne putem oare aștepta ca termenii „criterii stricte și atente” să însemne mai mult decât o vorbă goală?
De fapt, cu greu am putea găsi un criteriu care să fie folosit pentru distingerea în mod rezonabil a celor care ar avea un pretins „drept la moarte” de cei care nu îl au. Cum ar putea un judecător sau un funcționar public, într-o societate în care domină cultura individualismului feroce, să spună vreodată, „nu, domnule, viața dvs. nu e suficient de încheiată?”
sursa culturavietii.ro/