Sunt complexată. Am 21 de ani şi multe dintre prietenele mele sunt deja căsătorite, unele au şi copii. Eu sunt virgină şi mi se spune că această noţiune este una învechită, iar dacă mă voi pastra aşa, nu mă voi mărita. Îmi dau seama că desfrânarea este un păcat, dar ce-i de făcut?” (Veronica)
Nu vă lăsaţi manipulată. Aţi spus foarte bine că desfrânarea este un păcat. Vom puncta şi că acesta este un păcat de moarte, care duce sufletul în întunericul iadului. Doar pocăinţa adâncă şi îndreptarea vieţii reunesc un astfel de suflet cu Dumnezeu şi cu Sfânta Sa Biserică.
Desfrânarea îl lipseşte pe om de harul lui Dumnezeu. Fiind lipsit de har, desfrânatul se lipseşte şi de pacea sufletească. Astfel de oameni sunt nevrotici şi adesea neliniştiţi. De aceea ei se şi află tot timpul în căutare de noi aventuri şi plăceri.
Desfrânarea îl lipseşte pe om de posibilitatea de a iubi cu adevărat. De obicei, cei vinovaţi de acest păcat nu pot să întemeieze o familie stabilă şi nici să educe copii sănătoşi din punct de vedere moral. Cât despre SIDA, bolile venerice, avorturi şi infertilitate în cazul patimii amintite cred că este de prisos să mai vorbim.
Acum, să ne întoarcem la prietenele dumneavoastră mai „avansate” în acest domeniu. Aşa cum întunericul nu se înţelege cu lumina, la fel şi fecioria pentru un desfrânat este ca o admonestare, tulburându-i conştiinţa. De aceea, ele ar dori să nu auda niciodată despre aceasta şi să măsoare totul cu măsura lor.
Căsătoria a fost creată de Dumnezeu, iar familia, gândită de El ca o mică Biserică. Fetele creştine cuviincioase se rugau Domnului şi Maicii Domnului pentru a li se dărui un soţ, se păstrau pentru acesta şi se înfrumuseţau prin modestie, neprihănire şi smerenie, acestea fiind zestrea lor. În vechime se spunea: „Modestia este podoaba fetei” şi de aceea familiile erau trainice.
Din Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, Editura Sophia, București, 2011, p. 17-19
