Imi pare rău, dar trebuie să-ţi mărturisesc că n-ara ajuns în stadiul acesta duhovnicesc. Eu mă lupt aşa până ostenesc, până adorm, după aceea mă odihnesc şi apoi o iau de la capăt.
La întrebarea asta vom afla răspuns în vieţile sfinţilor. Pe ei să-i întrebăm şi să-i ascultăm...
Pe mine Dumnezeu m-a miluit că a luptat mai mult El cu păcatele mele. Eu doar îi spuneam şi îi spun: „Doamne, eu nu pot să mă lupt cu păcatul acesta! Vino şi biruieşte Tu!". Că există doua feluri de oameni credincioşi: luptătorii, oamenii duhovniceşti care luptă cu păcatul până la sânge, şi copiii neputincioşii, cei mici. Luptătorul primeşte de la Tatăl lui arme şi putere să se lupte cu vrăjmaşul, iar cel mic strigă după ajutor şi se cer în braţe la Tatăl. Şi dacă neputinţa e reală, şi nu lene camuflată, Dumnezeu se pleacă până la micimea noastră. Aici nevoinţa constă în curajul de a te vedea mic şi netrebnic.
Aceasta este strategia: primul pas e să-i zic păcatului păcat, al doilea să aleg cu tărie să nu-l vreau, al treilea să-mi recunosc neputinţa şi ultimul, să-i arăt lui Dumnezeu neputinţa şi ce am încercat să fac şi să-L rog să vină El să mă scape.
Uneori, mai ales în dependenţa de alcool, de tutun, de mâncare, de drog etc, simpla împotrivire faţă de un gest prin care ne împlinim pofta de nestăpânit, o luptă cu păcatul până la sânge. Acela strigă la Dumnezeu dar Şi spune cu hotărâre că nu va face gestul acela nici mort. Când accepţi să mori mai degrabă decât să mai fii rob păcatului, vine Viaţa şi ţi se dăruieşte cu puterea şi frumuseţea Lui de Dumnezeu. Cumva am gustat asta când am simţit că dacă mai durează mult, o stare sufletească sau ce-o fi fost ea, crap. Era o ameninţare şi o stare reală. Dar n-am mai dat înapoi ca altă dată şi am zis: „Crapă! Nu te mai ascult!". Şi am crăpat. Dar s-a crăpat de ziuă! Mi-a crăpat viaţa la o altă realitate. Dar a fost un moment de moarte reală. Când simţim că murim şi acceptăm să murim cu Domnul, ne mărturisim de fapt limitele, mărturisim că numai până aici putem să mergem. Şi Dumnezeu intervine, pentru că Dumnezeu cere de la fiecare cât le este cu putinţă. Ce bine că există Sfântul Siluan, ce bine că există Sfântul Antonie cel Mare! Dumnezeu nu cere de la mine să duc lupta pe care a dus-o Sfântul Antonie cel Mare. Dar cere ele la mine să profit, să mă bucur, să beneficiez de biruinţa Sfântului Antonie cel Mare. Şi când simt că se apropie o ispită de mine, să zic: „Sfinte Antonie, tu te pricepi la asta, şi ia-o înaintea mea şi vezi ce faci, că eu nu pot, eu mă prăpădesc dacă trec prin ce ai trecut tu". Şi nu este cazul; de aceea există armata aceasta de Sfinţi, ca să ne ajute! Uneori, noi, cei de pe urmă, trebuie să zicem doar: „Doamne miluieşte!" şi scăpăm! Spunea un Sfânt că dacă cei din vremurile de pe urmă vor face puţinul pe care, de nu l-ar fi făcut ei, Sfinţii, nu s-ar fi mântuit, ne vom mântui. Dar noi nu ne îndurăm să facem nici puţinul acesta. Sau, când ne apucăm de viaţa duhovnicească, începem să facem ca Sfântul Siluan. Nu, măicuţă, fiecare după putinţa lui, după măsura lui şi numai cu puterea şi învăţătura pe care ne-o dă Dumnezeu în Biserică prin îndrumătorii dăruiţi nouă.
Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 106
