M-am căsătorit pe când aveam 21 de ani. Acum am 33. Înainte să îl cunosc pe Claudiu, soțul meu, locuiam în Berceni. Eram al treilea copil în familia mea mutilată de mama, care făcuse un număr mare de avorturi; câteva de gemeni, dar și alți copii.
Prin ’83, când aflase că e din nou însărcinată, cu mine, voia să mai facă un avort. Pe atunci, era ilegal avortul în diferite situații și era destul de riscant să practici așa ceva, că te turna cineva și suportai consecințele. Au chemat o moașă la apartament „să pună în mișcare treburile”, dar tocmai în acel moment de pe hol se auzeau niște țipete teribile. Ce se întâmplase? Vecina de palier murise în timpul unui avort și soțul ei striga disperat pe hol! Tata a ieșit să vadă. Moașa s-a făcut nevăzută. Așa m-au lăsat și ai mei să trăiesc. Aflasem toate acestea pentru că stăteam mereu cu urechile ciulite pe când mama avea musafiri. M-au născut, m-au botezat. Aflasem, de asemenea, că tatăl meu voia să-mi pună numele „Zoe”, care, în greacă, înseamnă „viață”. Trecusem pe lângă moarte…
M-am căsătorit cu Claudiu. Ne cunoscuserăm în București. Întâi am stat pe la soacră-mea, mai apoi cu chirie, pe urmă ne-am mutat de tot la țară. Pe la 25 de ani am născut primul copil: 19 aprilie 2009, ziua de Paști. Foarte dorit – o fetiță. Mai apoi, luam pastile. Duhovnicul meu – păstram legătura strâns cu el – îmi zicea să nu le iau. Eu nu știam: să le iau, să nu le iau? Nu știam ce vreau: „Părinte, dacă nu le iau, rămân gravidă!” „Și ce se întâmplă?”
Claudiu, când a aflat, a început să plângă. Plângea ca un copil. Plângea nevoie mare!
„Te duci și-l dai afară! Te duci și-l dai afară!” Atât îmi tot spunea. Eu tăceam, nu ziceam nimic. Începuse să mă mustre conștiința. Mă gândeam pe toate părțile. Cum să îmi omor copilul!? Nu mai puteam! Zilele treceau… Eram stresată încontinuu. Mama, soacră-mea, soră-mea, Claudiu și toată lumea… Toți aveau ceva cu mine! Toți erau împotrivă! Toți mă presau.
Timpul trecea. El era din ce în ce mai rece, din ce în ce mai dur. Aveam vreo lună și jumătate de sarcină și el zicea: „Dacă nu te duci să îl dai afară, îți fac eu ceva să-l pierzi!” Și zic eu: „Bine, atunci! Mă duc să îl dau afară, dacă tu nu înțelegi și nu vrei, asta am să fac!” Deși știam că eu puteam să nu fiu, că mama mea voia să mă avorteze, nu m-am gândit la asta când mă încolțeau îndoielile cu privire la ce îmi ziceau toți legat de sarcina mea.
Totuși, simțeam că nu pot face asta. Mi-aduc aminte că, atunci când eram singură în cameră, cu lumina stinsă, plângeam și vorbeam cu copilul din burtică și îi tot ziceam: „Mami nu te omoară, că mami te vrea! Lasă, mami, că timpul trece. Mare-i Dumnezeu!” și discuții din acestea, care creau o legătură din ce în ce mai strânsă între mine și copil. Știam deja cum avea să arate copilul.
Eram foarte stresată! Mă simțeam ultima… Toată sarcina am fost într-o situație groaznică! Pe fond nervos, îmi ieșiseră niște pete infecțioase, pe tot corpul, niște blânde, ca niște furuncule, care supurau și se infectau. O babă care mă văzuse zicea că am făcături. Mă simțeam atât de rău! Dar citeam Acatistul Sfântului Nicolae. Eram sigură că voi muri la naștere. Așa își tot bat joc dracii de oameni!
Pe 6 decembrie 2010, am născut. Surprinzător, Claudiu, când a venit la spital, a vrut să o țină în brațe. După ce am adus-o acasă, a început să se poarte normal. Culmea, el nu se comportase niciodată normal! A ajuns în situația în care a fost nevoit să rămână singur cu copila. Eu eram plecată, ea avea doar câteva luni, trebuia să-i schimbe scutecele, să îi pună lapte. Dumnezeu l-a adus într-o situație de genul: „N-ai vrut-o, dar ești, totuși, răspunzător!”
Acum ne mai dorim un copil! Prima fetiță ne-am dorit-o, pe a doua n-a vrut-o el, a treia fetiță a venit pur și simplu, al patrulea copil va fi pentru că vrea el. Deși există ceva riscuri, am vorbit cu un medic și se poate. Însă, aș adăuga, aici este mai mult mâna Celui de sus. Pentru că fără Dumnezeu nu faci nimic în viața asta!
Zoe, 33 de ani
www.femeifericite.com
