De multe ori nu ne dăm seama de valoarea lucrurilor pe care le avem, până nu le pierdem. Considerăm că oamenii apropiaţi nu ne vor părăsi, că ne vor fi alături orice s-ar întâmpla. Această convingere de multe ori ne face să greşim faţă de prieteni, rude, apropiaţi.... Anume aşa s-a întâmplat şi în viaţa mea.
M-am căsătorit devreme, aveam 22 de ani. Peste un an a venit pe lume şi fiul nostru, Oleg. S-ar părea că ar fi trebuit să fiu fericită şi împlinită, dar mereu simţeam că ceva lipseşte în viaţa mea, ceva nu este întocmai cum mi-aş fi dorit. Către această perioadă nu mergem la biserică, sau mai bine zis intram periodic să aprind o lumânare sau să stau câteva minute în biserică. Nu ştiu dacă mă rugam, dar simţeam de fiecare dată că mă simt bine aici, că pot dobândi acea pace sufletească care îmi lipseşte. Cu timpul am început să merg la biserică mai des, am început să citesc literatură duhovnicească, m-am mărturisit şi împărtăşit prima dată în viaţa mea la 25 de ani. Până aici de parcă e totul minunat, doar că îmbisericirea mea a luat-o la un moment dat pe o cale greşită, în loc să am grijă de propriile păcate, am început cu o râvnă nechibzuită să insist ca şi soţul meu să meargă la biserică, să respecte posturile, să participe la slujbe.
Iniţial nu o lua în serios şi îmi tot spunea că începând cu duminica viitoare va merge neapărat. Probabil trebuia să mă bucur că-mi permite să merg cu băiatul şi doar să mă rog pentru el, eu însă mi-am înţeles total greşit misiunea de “apostol”. În posturi nu doar nu-i pregăteam ceea ce-şi dorea el să mănânce, dar şi-l judecam, insistam la respectarea postului trupesc între noi, fără macar să meditez la faptul şi cum ar trebui el să accepte această situaţie. Astfel, certurile nu s-au lăsat mult aşteptate. Dacă până la îmbisericirea mea în casă era înţelegere şi pace, acum ceartă şi supărare. Soţul a început să se reţină tot mai mult de la serviciu, adesea să vină beat şi chiar în zorii zilei. În loc să meditez de ce el s-a schimbat atât de mult, mi-am zis că este o încercare a credinţei mele.
La următoarea mărturisire, duhovnicul, ştiind doar o parte a acestei relatări, şi anume că eu sunt bună şi soţul rău, mi-a recomandat să mă rog sfinţilor Petru şi Fevronia, care sunt ocrotitorii familiei şi au trecut chiar ei prin numeroase încercări. Astfel, seară de seară mă rugam ca sfinţii să-l ajute şi lumineze pe soţul meu, care după părerea mea era cel vinovat.
Într-o zi de duminică, când tocmai eram gata să plec cu băiatul spre biserică, soţul mi-a declarat că noi ne despărţim, iar când voi reveni de la biserică, el deja va fi plecat...Să zic că am rămas şocată de la această declaraţie, nu ar însemna să zic nimic. M-am aşezat pe scăunelul din coridor şi nu ştiam ce să fac în contiuare...să merg la biserică, să rămân acasă...dacă rămân acasă, mai este ea o casă a noastră, dacă nu mai avem familia noastră. Am lăsat băiatul să se joace şi am intrat în dormitor, am privit la icoană sfinţilor Petru şi Fevronia pe care o cumpărasem recent. Îmi părea că mă privesc altfel decât de obicei, că încearcă să-mi spună ceva, doar că nu puteam percepe nimic din jur, în afară de faptul că nu mai am o familie. Desigur, încă nu divorţasem, încă poate totul putea fi reparat, cine ştie...dar nu ştiu de ce anume în acest moment am înţeles că mi-am distrus singură familia. Că de fapt nu soţul a decis să plece, ci eu i-am strâns treptat, zi de zi lucrurile pentru ca el într-o zi să decidă să ne părăsească...
În acea zi nu a plecat, probabil faptul că eram atât de pierdută l-a făcut să-şi amâne decizia. Spre seară mi-am sunat duhovnicul şi l-am rugat să pot veni să discut cu el. L-am rugat pe soţ să stea cu băiatul şi m-am îndreptat spre biserică. Am decis nu doar să vorbesc cu părintele, dar şi să fac o mărturisire sinceră şi curată. Părintele m-a ascultat în tăcere şi fără să-mi reproşeze ceva sau să-mi spună cât de mult am greşit (acum îmi dădeam seama foarte bine de acest lucru), mi-a spus doar atât: “Ţi-am mai spus să te rogi sfinţilor Petru şi Fevronia, îndemnul rămâne acelaşi, doar că acum roagă-te cu adevărat ca să vă păstraţi familia. Şi nu mai forţa pe nimeni spre Biserică...Dumnezeu lucrează în sufletele tuturor, cu regret noi uneori doar împiedicăm această lucrare....”.
Când am ajuns acasă, soţul tocmai ieşea din odaia băiatului care adormise, m-a privit în tăcere şi a intrat în bucătărie. Nu ştiam ce să-i spun, de fapt ştiam că trebuie să-mi cer iertare, dar de parcă nu puteam să spun nimic, în plus îmi era frică, îmi era frică că va pleca...Acum nu-l mai judecam, acum aveam nevoie de el...
Am intrat în dormitor şi am îngenuchiat în faţa icoanei sfinţilor, am început să plâng, nu ştiam ce să spun, cum să mă rog...Am simţit că cineva a intrat şi s-a oprit în spatele meu. M-a întrebat: „Şi aceşti sfinţi au fost nefericiţi ca noi?”…Atunci am înţeles cât de tare l-am rănit, cât de multă suferinţă i-am provocat.
Am vrut să-i spun ceva, dar el a ieşit din odaie....
A doua zi nu a plecat, dar rămase foarte distant şi rece. Abia dacă discutam cu el despre băiat. Am continuat să mă rog sfinţilor care îmi devenise foarte dragi, crezând că tărie că încă totul se poate schimba. Şi treptat lucrurile au început să se schimbe spre bine. Într-o seară plimbându-ne în parc, l-am întâlnit când revenea de la serviciu, nu a plecat, a rămas cu noi...Apoi am mers împreună la un picnic. Iar într-o zi m-a întrebat dacă aş vrea să merg la mănăstirea Sfânta Treime din Murom, să mă închin moaştelor scumpilor şi dragilor mei sfinţi. Nu-mi venea să cred...După cum mi-a relatat mai apoi a vrut să ştie şi el mai mult despre sfinţii de pe icoana la care a văzut că mă rog, le-a citit viaţa şi l-a impresionat. Astfel, a decis că un plerinaj la moaştele lor ne va fi de folos tuturor.
De atunci au trecut câteva luni. E adevărat că soţul meu nu a început a posti sau a merge duminică de duminică la biserică, dar în schimb sunt ferm convinsă că e îşi va găsi propria cale de Dumnezeu, nu cea spre care încercam să-l împing eu...El ştie să ierte şi să iubească, iar aceasta deja e foarte mult, poate mult mai mult decât ştiu eu..
Sfinţilor Petru şi Fevronia, Rugaţi-vă Lui Dumnezeu pentru noi...
Din Sfinţii Petru şi Fevronia din Murom- Apărătorii familiei, dragostei și fidelității, Traducere de Natalia Lozan, Ed. ORTODOXIA, Bucureşti 2016