Astăzi am trăit bucuria de a participa la o activitate comună în cadrul parohiei. Cândva, acest gen de implicare se numea clacă, atunci când oamenii se adunau la o treabă comună ajutându-se unii pe alții și arătându-și dragostea prin fapte concrete față de creștini, rude și apropiați.
Astfel de întruniri creează o conexiune aparte între oameni, care încep să înțeleagă că parohia nu este doar preotul și câțiva oameni din jurul acestuia, ci sunt tocmai creștinii implicați în viața religioasă. Iar Biserica nu este doar locașul sfânt, ci și comunitatea care respiră în acest locaș, înălțând rugăciuni, nevoindu-se și împărtășind deopotrivă bucuriile și încercările vieții – toate cele pe care le trăim pe drumul nostru către cele veșnice.
Aici, într-o astfel de comunitate, descoperim viața în toată realitatea ei: cu chemări și neîmpliniri, cu ridicări și căderi, cu împliniri și eșecuri...
De aceea, este bine să avem prilejuri de a ne întâlni astfel, pentru că ele îi apropie pe oameni, ne ajută să ne descoperim unii pe alții și, mai apoi, să fim de folos și altora.
Când Dumnezeu îngăduie asemenea întâlniri, ele nu sunt întâmplătoare. În ele se ascunde adesea o lucrare tainică: oamenii se apropie, inimile se deschid, iar comunitatea începe să prindă viață. Și poate că tocmai în astfel de momente simple învățăm, fără să ne dăm seama, ce înseamnă să fim cu adevărat Biserică.
Pr. Octavian Moșin
