Actualitate

Drumul pocăinței, ziua a XVII-a: sufletul nostru tânjește după firesc, după simplitate, după prezență reală

201

Urmărim generația trecută de șaptezeci de ani, formată în perioada postbelică, o generație plină de responsabilitate, implicare și dăruire. Deși crescută într-o societate declarată atee, a păstrat bunul-simț omenesc: cultul muncii oneste, seriozitatea în împlinirea oricărei sarcini, disponibilitatea de a sări în ajutorul celuilalt.

Chiar dacă vremurile s-au schimbat, ceva din felul lor de a fi continuă să circule prin noi, uneori fără să ne dăm seama.

Se vede în nostalgia după filmele de odinioară, în desenele animate care puneau accent pe prietenie și adevăr, în cântecele pe care unii părinți încă le șoptesc copiilor lor.

Apare întrebarea: care e farmecul acelor vremuri raportat la zilele de astăzi?

Cred că farmecul stă în autenticitatea trăirilor. Oamenii erau mai mult unii lângă alții. Se vizitau fără programare. Stăteau la masă fără telefoane. Se ajutau fără să posteze pe rețele cui și cu ce a ajutat.

Astăzi avem libertăți, oportunități, informație nelimitată. Și am ajuns cumva artificiali, rupți de realitate, dezvățându-ne să comunicăm față către față. Nu ne mai simțim. Nu ne mai atingem sufletește. Ne trimitem mesaje, dar nu ne mai privim în ochi.

Poate că sufletul nostru tânjește după firesc, după simplitate, după prezență reală. Vrea să ne ascultăm fără grabă. Să stăm unul lângă celălalt fără a verifica notificările. Să ne trimitem felicitări cu texte simple, dar scrise de noi, nu redirecționate de pe internet.

Poate că Dumnezeu ne cheamă să recuperăm ceea ce acea generație a păstrat fără să-și propună: statornicia, răbdarea, responsabilitatea față de aproapele.

Nu știu dacă vremurile sunt mai grele sau mai ușoare, dar simt că inimile noastre devin tot mai fragmentate.

Poate că, prin reînvățarea privirii curate, prin redescoperirea atingerii care binecuvântează, prin revenirea la comunitate, vom redescoperi echilibrul pierdut.

Pentru că, dacă nu ne mai simțim unii pe alții, am putea pierde încet-încet capacitatea de a-L simți pe Dumnezeu.

Pr. Octavian Moșin


Articole postate de același autor
5962

Patima slavei deșarte e nesfârșit de felurită

Patima slavei deșarte e nesfârșit de felurită. Cu toții ne slăvim în deșert: unii cu frumusețea trupească, cu bogăția și luxul hainelor, cu vilele, cu forța fizică; alții cu profunzimea cugetării, cu educația multilaterală și cu talentele. Cel bolnav de slava deșartă devine negreșit trufaș; el se pune mai presus de toți, i se pare […]