Începe o perioadă mai lungă de sărbători – unele creștine, altele laice, pe stil nou sau pe stil vechi. Dincolo de frumusețea lor, sărbătorile scot însă în evidență și o mare singurătate. Când mesele se adună și vocile se aud mai tare, pentru unii tăcerea devine mai apăsătoare. Nu toți au cu cine împărți o masă, un gând, o amintire. Nu toți trăiesc sărbătoarea în aceeași formă.
Pe de altă parte, unii rămân singuri chiar având oameni în preajmă. Tehnologiile, care ar fi trebuit parcă să ne apropie - pentru că au făcut comunicarea mai ușoară - au adâncit, uneori, prăpastia dintre oameni. Multe conexiuni, puțină comuniune; multe mesaje, puțină prezență reală; mulți „prieteni” și totuși o mare lipsă de apropiere.
Singurătatea, dacă este purtată cu nădejde, poate deveni loc prielnic de întâlnire cu Dumnezeu. Dar, lipsită de sprijin, ea poate aluneca și în deznădejde.
De aceea, în această perioadă, poate mai mult ca oricând, suntem chemați la atenție față de cei singuri: un telefon, un mesaj, o invitație simplă la un ceai, o vizită pot schimba greul unei zile.
Poate că acesta este și sensul tainic al sărbătorilor: să ne apropie unii de alții și să ne învețe să fim prezenți, cu inimă deschisă, acolo unde cineva așteaptă.
Pr. Octavian Moșin
