Predică la praznicul împărătesc al Întâmpinării Domnului

Dreptul Simeon și proorocită Ana L-au așteptat toată viața pe Mesia și nu L-au găsit decât la Templu, iar ca o încununare a râv­nei lor, Domnul i-a învrednicit nu numai să-L vadă, ci să-L și poarte pe brațe în casa lui Dumnezeu. Urmând exemplul lor, să pășim cu credință sinceră și cu sme­renie în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, unde avem posibilitatea întâlnirii și primirii lui Hristos, mai ales în Sfintele Taine. Aici vom fi în măsură nu numai să-L purtăm în brațe, ci și în sufletul nostru și în viața noastră de zi cu zi, deve­nind astfel teofori și hristofori.

Bucuria duhovnicească pe care am trăit-o cu o caldă și adâncă emoție cu prilejul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, „Soarele dreptății” și „Răsăritul cel de sus”, o retrăim acum în această zi de praznic cu aceeași intensitate și evlavie.

Nimic nu poate fi mai evocator decât aducerea Pruncului Iisus la Templul din Ierusalim pentru a fi predat Părintelui Său care „atât de mult a iubit lumea, încât pe însuși Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă via­ță veșnică” (Ioan III, 16).

Potrivit Legii iudaice, orice femeie, la patruzeci de zile după naștere, trebuia să se prezinte la Templu ca să primească curățirea prin rugăciunea preotului. Pentru aceasta, ea trebuia să aducă ca dar”un miel de un an ca ardere de tot și un pui de porumbel sau o turturea, ca jertfă pentru păcat, iar dacă mamei pruncului nu-i va da mâna să aducă un miel, să aducă atunci două turturele sau doi pui de porumbel” (Levitic XII, 6-8).

De asemenea, tot cu acel prilej era rânduiala ca fiecare nou-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului în amintirea elibe­rării evreilor din robia egipteană. Toate jertfele care se aduceau la Templu aveau menirea să mențină în popor conștiința trează a vi­novăției lor înaintea lui Dumnezeu, ele nefiind capabile să resta­bilească pacea deplină între Creator și creatură. Voind „să pli­nească toate după Legea lui Moise” (Luca II, 22), Sfânta Fecioa­ră și bătrânul Iosif, la patruzeci de zile după Nașterea după trup a Domnului, au luat pe Pruncul Iisus și s-au dus la Templul din Ie­rusalim pentru a-L închina Domnului, și apoi a-L răscumpăra și a plini toate cele rânduite pentru curățirea Maicii Sale.

Fiind oameni săraci, ei au adus pentru răscumpărare și curățire două turturele sau doi pui de porumbel. Din istorisirea Sfintei Evanghelii aflăm că la Templul din Ierusalim trăia un om drept și temător de Dumnezeu, pe nume Simeon. Vârsta acestuia depășea cu mult măsura vârstei unui muritor. O veche tradiție ne spune că Simeon era unul dintre cei șaptezeci de bărbați învățați care pe vremea lui Ptolemeu Filadelful a fost însărcinat să traducă Sfânta Scriptură a Vechiului Testament din limba ebraică în limba grea­că. Când a ajuns cu traducerea la proorocia lui Isaia, unde acesta vestea Nașterea lui Mesia dintr-o fecioară: „Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și se va chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia VII, 14), Sime­on a avut o mare nedumerire și voia să omită acest pasaj. Atunci, i s-a arătat un înger și i-a spus să traducă textul integral, înștiințându-l că nu va muri până ce nu va vedea cu ochii lui pe Pruncul și pe Fecioara care-L va naște.

Au trecut anii, oamenii se nășteau, creșteau, îmbătrâneau, mu­reau, dar dreptul Simeon nu se trecea cu vârsta. Dumnezeu i-a în­tărit viața peste rânduiala firii ca să se poată încredința de reali­tatea proorociei lui Isaia. Și într-adevăr, „la plinirea vremii” acesta a văzut în brațele neprihănitei Fecioare pe Pruncul cel mult așteptat, pe însuși Fiul lui Dumnezeu. Atunci, i s-a deschis inima și cu puterea minții a cunoscut toată taina mântuirii. A simțit și a văzut dinainte jertfa sângeroasă de Răscumpărare a neamului omenesc, chemarea neamurilor păgâne la mântuire și suferința grea a Maicii Sale. Inspirat de Duhul Sfânt și cuprins de un sim­țământ tainic, acesta s-a apropiat de Maica Domnului și a luat în brațe pruncul, exclamând: „Acum slobozește pe robul Tău, Stă­pâne, după Cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului tău, Israel” (Luca II, 29-32). În cuvinte simple și puține, dar de un sens adânc și de o frumusețe negrăită, asemenea marilor profeți din Vechiu­lui Testament, el vestește misiunea Fiului lui Dumnezeu în lume. Acesta va fi lumina prin care neamurile vor putea cunoaște pe Dumnezeu, „fiind pus spre căderea și ridicarea multora din Is­rael, ca un semn ce va stârni împotriviri” (Luca II, 34).

Într-adevăr, în acești două mii de ani, mulți L-au hulit, L-au dușmănit și L-au batjocorit pe Hristos, neînțelegând scopul și mi­siunea Lui de salvare, înnoire și transfigurare a lumii. Tot atunci, Dreptul Simeon i-a vestit Sfintei Fecioare Măria că prin sufletul ei va trece sabie, anticipând astfel durerea pe care o va trăi la ve­derea Fiului ei, bătut, schingiuit și răstignit pe cruce.

Alături de Dreptul Simeon l-a întâmpinat și o femeie văduvă proorocită Ana, fata lui Fanuel din neamul lui Așer, „în vârstă de 84 ani, care nu se depărta de la Templu, slujind noaptea și ziua în post și rugăciune”. Venind și ea în acel moment și văzând pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe, a recunoscut în El pe Mân­tuitorul lumii, grăind despre dânsul „celor ce așteptau mântuirea în Ierusalim”. După ce au plinit toate acestea, losif și Măria s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret.

Privind acum cu ochii minții și ai inimii la acest minunat eve­niment din istoria mântuirii, ne întrebăm și noi astăzi: Oare, putem să-L întâmpinăm și să-L primim pe Mântuitorul Iisus Hristos așa cum L-au primit și întâmpinat Dreptul Simeon și proorocită Ana?

Desigur, sunt nenumărate căi prin care noi putem ieși întru în­tâmpinarea Domnului și putem găsi și primi pe Hristos în inima noastră. Fiind Dumnezeu adevărat și Om adevărat, El este pretu­tindeni și întregul univers se face mesager al măreției Lui: „Ceru­rile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul XVIII, 1).

De asemenea, fiecare avem sădit prin creație în sufletul nostru conștiința morală, care ne mustră atunci când săvârșim răul și ne produce alese bucurii când facem binele, dându-ne astfel mărturie despre Dumnezeu. întâlnirea cu Hristos o putem face și atunci când cercetăm și mângâiem pe un bolnav, ajutăm pe un sărac, îndreptăm pe un păcătos sau săvârșim o faptă bună față de semenii noștri, după cum însuși Hristos ne mărturisește: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie mi-ați făcut” (Matei XXV, 40).

Dreptul Simeon și proorocită Ana L-au așteptat toată viața pe Mesia și nu L-au găsit decât la Templu, iar ca o încununare a râv­nei lor, Domnul i-a învrednicit nu numai să-L vadă, ci să-L și poarte pe brațe în casa lui Dumnezeu.

Urmând exemplul lor, să pășim cu credință sinceră și cu sme­renie în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, unde avem posibilitatea întâlnirii și primirii lui Hristos, mai ales în Sfintele Taine. Aici vom fi în măsură nu numai să-L purtăm în brațe, ci și în sufletul nostru și în viața noastră de zi cu zi, deve­nind astfel teofori și hristofori.

Nu ne rămâne astfel decât să ne supunem și șă ne predăm lui Dumnezeu, așa cum ne îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel: Înfățișați-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculați din morți și mădu­larele voastre ca arme ale dreptății lui Dumnezeu” (Romani VI, 3). Purtându-L pe Hristos în noi, El ne va deveni ocrotitor, mân­gâietor și sprijinitor în viață, oferindu-ne posibilitatea de a dobân­di viața cea veșnică. Amin!

Sursa: Pr. Dorin Zarioiu, (Glasul Bisericii nr. 1-4, 2005)