“Iartă-mă, Doamne, nu pot întoarce şi celălalt obraz. Îl întorc numai dacă mă loveşti Tu!”
Grigore Vieru
Grigore Vieru, un uriaş poet al neamului românesc, a venit în literatură, aşa cum mărturiseşte, din singurătate şi din suferinţă, din golgota Basarabiei şi a Limbii Române.
Vorbind despre începuturile sale poetice mărturisea: „Din păcate nu vin de la izvor, ci merg spre el. Am spus din păcate, pentru că era firesc să mă adăp la el în copilărie încă. Izvor însemnând pentru mine folclor, Eminescu. Izvorul este o metaforă. Prima şi cea mai puternică şi viguroasă metaforă a unui popor creator. O metaforă din care poţi trăi ca din pâine”. Va descoperi „izvorul” târziu, în vremea studenţiei. Drumul a fost anevoios, dificil, dar pe care şi l-a asumat benevol şi de la care nu s-a abătut niciodată, cu o credinţă de nezdruncinat: „scriind,/parcă aş ara cu o cruce”. Sensul vieţii lui are ca punct de reper sacralitatea gestului menit să aprindă candela speranţei, a credinţei şi a dreptăţii în casele românilor: „Reaprindeţi candela-n căscioare/Lângă busuiocul cel mereu-/Degerat la mâini şi la picioare/Se întoarce-acasă Dumnezeu”.
Poetul avea o înfăţişare isusiacă, de ascet coborât din vechile mănăstiri ale Moldovei. Era, aşa cum se ştie, o fire evlavioasă, profund creştină, ce răspândea în jur blândeţe, hotărâre şi echilibru şi pe al cărui chip se citea suferinţa şi bunătatea. Sub această înfăţişare se ascundea însă un dârz luptător, un apărător neobosit al neamului, un dascăl şi o călăuză a conaţionalilor săi. Armele sale de luptă au fost întotdeauna Limba Română şi credinţa în Dumnezeu. Abecedarele, Albinuţele, scrierile pentru copii, au pus temelia unui concept naţional, românesc, de educare a tinerei generaţii. Spunea, convins că basarabenii pot izbândi prin cultură: „Tu ştii/Că un cântec frumos/Pentru copii/Poate salva în viitor/O Patrie?”. Pentru a aduce Basarabia aproape de matricea firească a luptat toată viaţa.
În apărarea limbii strămoşeşti poetul s-a jertfit în mod conştient: „Pur şi simplu ziditu-m-am de viu/În Templul Limbii Române”. Era convins că demnitatea graiului matern este un dar de la Dumnezeu, la care nu are voie să atenteze nimeni, nici străinul şi nici rătăcitul de neam: „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra ţării mele, afară de una singură – asuprirea limbii strămoşeşti. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i zdrobeşti capul ca unui şarpe”. Repeta mereu că limba maternă este sacră: „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română” şi şi-a îndemnat, cu convingere, contemporanii: „Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţa şi lumina Limbii Române, sălăşuiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai îndepărtate hotare ale dreptăţii ei”.
Patria lui era, în primul rând, Limba Română. Când nu putea spune pe nume graiului strămoşesc îşi intitula poemele, la fel ca preotul poet Alexe Mateevici, simplu: Limba noastră, Graiul, Frumoasă-i limba noastră, În limba ta, Mamă, tu eşti… Susţinea, în faţa tuturor, că limba unui popor este chiar sângele acelui popor, că nu există o cazemată mai sigură în faţa duşmanului decât cea săpată adânc în limba neamului său şi că cine îşi schimbă limba îşi schimbă Patria.
La 30 august 2007, cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causa al Academiei de ştiinţe a Moldovei, Grigore Vieru a rostit, în cuvântul de mulţumire, un adevărat Testament: Limba română – oastea noastră naţională.
Poet luptător în vremuri grele ştia că ne putem schimba soarta şi că această dorinţă se va şi împlini: „Aştept ziua de mâine, iar cântecele mele nu sunt decât nişte steaguri pe care le agit către ea în semn de prietenie”. Pentru el viaţa înseamna libertate şi sublinia că: „Libertatea nu se învaţă la şcoală şi nici la biserici. Libertatea se învaţă în luptă”.
Poetul, “un om atât de frumos”, cum l-a caracterizat criticul Alex Ștefănescu,a anticipat veşnicia operei sale în poezia Între Orfeu şi Hristos, în care se destăinuie: “Pentru că am văzut, ochiul meu a murit./Lacrima: piatra funerară/Pe mormântul ochiului meu./Va veni alt cer,/În altă lume se va deschide/Ochiul meu, dând piatra la o parte.”
A iubit viaţa, “Ca un copil aştept dimineaţa/Până la lacrimi mi-e dragă viaţa”, dar nu i-a fost frică de moarte. În Litanie pentru orgă spune clar: “Nu am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici măcar nu te urăsc”. Pentru el moartea era o întoarcere la patria cerească: “Mă întorc în Dumnezeu,/Cu alte cuvinte,/în Patrie mă întorc./Dumnezeu şi Patria/Sunt una”.
Poet al Unirii, a ajutat pe basarabeni să regăsească ţara, iar pe cei din ţară să-i audă şi să-i înţeleagă, să descopere, prin spirit şi poezie, Basarabia uitată.
În poezia intitulată “Acasă” ne-a lăsat o imagine tulburătoare: “O, neamule, tu,/adunat grămăjoară,/ai putea să încapi/într-o singură icoană!”.
Despre cea mai viguroasă voce basarabeană pro românească scriitorul Andrei Strîmbeanu a spus: “Grigore Vieru este un sfânt care ca om a vrut numai bine şi a fost mereu bătut. Bătut crunt pentru că spunea adevărul, pentru că spunea că este român, că s-a născut în România regală, că vorbeşte limba română, că nu vrea să fie dată uitării istoria neamului nostru, istoria românilor, şi pentru asta a fost bătut.
În timpul vieţii a cunoscut onoruri şi a primit prestigioase distincţii: a fost membru de onoare al Academiei Române, care l-a propus candidat la Premiul Nobel pentru pace (1992), a fost decorat cu “Steaua României” în grad de Mare Cruce, în semn de apreciere a contribuţiei incontestabile la îmbogăţirea literaturii române, a fost doctor horis causa al Academiei de ştiinţe a Moldovei şi al mai multor universităţi, laureat al Premiului Naţional al Moldovei, al Diplomei Internaţionale H. Ch. Andersen, a primit premii naţionale şi internaţionale, a deţinut Medalia de Aur a Agenţiei pentru Proprietate Intelectuală de la Geneva.
Cu siguranţă, posteritatea îl va ridica acolo unde îi este locul, de icoană a spiritualităţii naţionale, în dreapta lui Eminescu, lângă Vasile Voiculescu, Marin Sorescu, Lucian Blaga, Ion Pilat, Nichita Stănescu, Octavian Goga, Ion Caraion…
Adrian Păunescu, în necrologul rostit la înmormântarea poetului spunea, cu mult adevăr: „Viaţa lui Grigore Vieru a fost opera sa de geniu, iar moartea lui se aşează la temelia viitoarei regăsiri a fraţilor”.
Sursa: opiniabuzau.ro
