Obișnuința de a-ți „vărsa” mereu nervii are o influență cât se poate de negativă asupra relațiilor noastre cu copiii. Mai mult decât atât, aceștia o transferă în mod inevitabil asupra tovarășilor de vârstă, precum și asupra fraților și surorilor mai mici.
Înțelepciunea orientală spune: „Educatorul enervat nu educă, ci doar enervează”. Părintele aflat într-o stare de acest fel își poate atinge, în perspectivă scurtă, scopul; totuși, el imprimă în sufletul de copil un model vicios de comportament emoțional: „când ceva nu merge, dă drumul la enervare, presează-l pe cel de lângă tine, și vei fi fericit și mulțumit!”.
Copilul își însușește fără efort această tactică primitivă și, într-adevăr, cu ajutorul ei reușește tot mai des să facă în așa fel încât, de pildă, să i se pună un „desen”, chiar dacă în acel moment el ar trebui să se ocupe de cu totul alte lucruri; să i se cumpere o jucărie dorită, dar nicidecum indispensabilă, ori să i se pună încă o linguriță – prisositoare – de zahăr în orezul cu lapte.
(Ecaterina Burmistrova, Enervarea, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu –Vlas, Editura Sophia, București, 2017, pp. 9-10)
