Vorbim astăzi despre ce înseamnă să fii lider, despre diferențele dintre șef și lider, despre oamenii care, după ce ajung provizoriu pe un anume vârf, uită să mai privească în jos. Facem cursuri de supraviețuire la înălțime, cursuri despre conducerea unei echipe și despre munca în echipă, despre responsabilitate și despre rezultate scontate… Facem cursuri și urmăm tot felul de modele, de teorii, de trucuri – dar uităm că exemplul principal de Lider îl avem în Hristos-Dumnezeu, Stăpânul Cel ce S-a smerit pe Sine, luând chip de rob.
După Sfânta Liturghie din Sfânta și Marea Joi, când la biserică s-a săvârșit rânduiala spălării picioarelor, mi-a tot sunat în minte… „Și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.” Și nu doar că le-a spălat, le-a și sărutat. Nu poți să nu te cutremuri. „Cel care vrea să fie întâiul, să fie în urma tuturor”. Așa a spus Liderul. El Însuși, Întâiul, fiindu-ne întotdeauna pildă.
A știut că nu toți sunt curați, a știut că Iuda Îl va trăda. Și, totuși, a fost alături de Iuda până la final. Și dacă i-a spălat picioarele lui Iuda, nu avea cum să nu i le spele lui Petru, în ciuda refuzului inițial al apostolului. „Dacă nu Te voi spăla, nu ai parte de Mine”…
Parte de Dumnezeu putem avea cu toții – și tocmai asta ne e menirea! Dar cum?, ne tot întrebăm, căutând răspunsuri grele și departe, când ele-s aici… atât de aproape și atât de cuminți… Avem parte de Hristos primindu-L înlăuntrul nostru, prin darul împărtășirii cu Sfintele Taine. Avem parte de Hristos lăsându-L să ne spele picioarele, curățindu-ne în afara noastră de tot ceea ce ne influențează și ne afectează din exterior.
Spunea Părintele joi, după rânduiala spălării picioarelor, că multe-s situațiile în care suntem tentați să-I reproșăm ceva lui Dumnezeu, să uităm ce fel de Dumnezeu avem. Noi uităm… Uităm că Acest Dumnezeu care ne-a făcut este într-o permanentă stare de jertfă pentru noi! Într-o permanentă stare de dragoste. Clipă de clipă ne oferă totul – chiar și banala respirație pe care gândim c-o avem doar așa, pentru că merităm… Dar noi nu înțelegem. Nu vedem. El ne rabdă și Se lasă permanent batjocorit – în timp ce noi nu conștientizăm că orice rău pe care-l facem, orice gând viclean, orice cuvânt rostit cu mânie… înseamnă o palmă peste obrazul Domnului…
Așa cum l-a întărit pe Iuda, numindu-l prieten – și nouă ne caută întotdeauna privirea, ca să ne arate cât de mult ne iubește. Ca să nu deznădăjduim. Ca să știm, atunci când cădem, că avem unde să ne întoarcem. Ne îmbărbătează prin oamenii de lângă noi, printr-un cuvânt găsit într-o carte, printr-un răspuns la care nu mai speram. Dar ne oferă și libertate.
Noi decidem dacă lăsăm porțile inimii deschise – și cui permitem să intre acolo. Să nu ne închidem inima, precum a făcut Iuda – ci să lăsăm ca dragostea lui Dumnezeu să ne fie lucrătoare. Să primim darul pocăinței și al dorului de El. Să ne bucurăm de grija Lui și de mângâiere. Să fim recunoscători pentru Stăpânul ce-L avem – care-a luat chip de rob și care, nemeritat, ne slujește veșnic. Să înțelegem că suntem copiii Lui și să-L lăsăm să ne curețe de întinăciunea păcatului. Să avem parte de El și să învățăm, la rândul nostru, să fim în categoria liderilor care învață și slujesc aproapelui. Care se înalță – dar se înalță prin smerenie.
Autor: Anda Elena Pitilie
Sursa: doxologia.ro
