Lazăre, vino afară! (Ioan 11, 43)
Iubiți credincioși,
Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta și Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat și în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!
Știm deci să povestim minunea aceasta, știm cât de mult iubea Iisus pe Lazăr, că a și lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să înțelegem însemnătatea acestei minuni.
Fără îndoială, învierea lui Lazăr închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârșească peste câteva zile. Astfel, Ierusalimul închipuiește cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta și Maria închipuiesc neamul omenesc cel mort cu sufletul și cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai închipuiește și învierea cea de obște a tuturor oamenilor, la judecata cea de apoi.
Mai poate fi și altfel tâlcuită: Marta închipuiește Vechiul Testament, ca cel ce vorbește mai mult de cele pământești. Maria închipuiește Noul Testament- Evanghelia, dragostea - ca ceea ce vorbește mai mult de cele cerești și este plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuiește Biserica creștină, cea înviată prin patimile Domnului și care este scoasă de sub piatra Legii Vechi și din înfășurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viață cu totul nouă.
Și încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuiește învierea fiecărui creștin la o viață nouă, curată, printr-o adevărată pocăință. Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuiește sufletul înainte de a gusta din păcate. Marta închipuiește mintea omului care mereu este plină de grijile vieții pământești. Maria închipuiește conștiința sufletului omenesc, ca ceea ce este mai subțire la înțelegere.
Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă înclinarea voinței omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârșirea păcatului de moarte. Întristarea Martei și Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea cea adânca, tulburarea și deznădejdea ce cuprind mintea și conștiința omului care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulțimea să liniștească pe cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările și plăcerile cele pământești cu care încearcă lumea să ne înșele mintea și conștiința, după ce greșim, pentru a uita de păcatul făcut și a nu mai plânge pentru el. Căci așa obișnuiește să facă satana întotdeauna.
Înmormântarea lui Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar învăluirea lui în giulgiu și pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului și depărtarea darului Duhului Sfânt de temnița cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea Betaniei și părăsirea lui de către toți prietenii săi înseamnă depărtarea celui păcătos din ceata celor buni și uitarea lui de către prieteni, de toate simțirile sale cele firești. Singure Marta și Maria, adică mintea și conștiința omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el, ca la căpătâiul unui mort.
Șederea lui Lazăr patru zile în mormânt se tâlcuiește - după Fericitul Augustin - așa: ziua întâi este dulceața păcatului, ziua a doua este învoirea conștiinței la păcat, ziua a treia este săvârșirea păcatului și ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea păcătoșilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conștiința nu-și mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simțurile se îngroașă, bucuriile îl părăsesc, prietenii și rudele, adică îngerii și oamenii îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos și adânc, ca pe un rob al diavolului, care își are mâinile și picioarele legate cu frânghia obișnuinței.
Lepădat afară, părăsit de toți, îngropat și pecetluit, cine oare își mai aduce aminte de un om mort, de un creștin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două ființe slabe - mintea și conștiința - suspină neputincioase la ușa mormântului său. Dar este prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze prin pocăință. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos.
Astfel, Marta și Maria cheamă pe prietenul lor - pe Iisus Hristos - adică cer ajutorul preotului și al Bisericii. Unde l-ați pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr și suspinul Domnului pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubește, care face totul pentru mântuirea noastră, căutându-ne până și în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a ne mântui.
Aruncarea lespedei de pe mormânt și mirosul greu ce iese din el închipuiește lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, așa cum le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr: Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare și stăruitoare a lui Hristos, a Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieși afară din mormântul lui, scoală-te la o viață nouă". Învierea lui Lazăr și ieșirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedește cu lacrimi. Dezlegarea celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul păcatelor, pentru a nu-l mai ține nici de mâini, nici de picioare, nici de simțuri, ci a fi slobod și a merge după Hristos în toată viața lui. Și, în sfârșit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului și a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăiește, făcând orice ca să-l arunce iarăși în starea cea dintâi.
Iubiți credincioși,
Cel mai important moment din această minune este, desigur, clipa învierii lui Lazăr la glasul cel dulce al lui Iisus: Lazăre, vino afară! Cât de fericit ar fi creștinul de acum dacă ar auzi și el glasul Domnului, al Bisericii, al preotului care îl cheamă mereu la pocăință, zicându-i: Omule, vino la spovedanie mai des; omule, postește, roagă-te, fă milostenie, căci este Postul Mare; omule, vino mai des la Biserică, iartă-te cu fratele tău, căci ești creștin. Omule, nu este de ajuns numai să te spovedești din fugă, o dată sau de două ori pe an, ci este de mare nevoie să-ți schimbi viața. Deci, omule, tu te rogi, dar mai întâi iartă-l pe aproapele tău. Vii o dată pe săptămână la Biserică, dar ar trebui să te rogi și acasă cât mai mult. Te închini Duminică dimineața la biserică, dar este bine ca nici după-amiază să nu pierzi vremea la cârciumă sau la vorbe deșarte. Omule, tu, vrednic, nevrednic, te împărtășești cu Sfintele Taine, dar ar trebui mai întâi să-ți schimbi viața. Deci, lasă-te mai întâi de desfrânări, de beții, de înjurături, de fumat, de toată pofta și trufia vieții acesteia și apoi vino să primești dumnezeieștile Taine.
Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar pocăi așa din inimă, iar nu numai de formă! Cât de fericit ar fi păcătosul dacă ar auzi strigarea și glasul Domnului care îl cheamă la pocăință! Și ce bine ar fi dacă ar auzi el suspinul surorilor sale - conștiința și mintea - care îl îmboldesc să vină mereu la Biserică, la spovedanie, la Hristos! Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar păstra curat de tot păcatul!
După ce sufletul se deprinde cu păcatul, apoi se face rob al vrăjmașului, rob al desfrânării, al beției, al mâniei, al pierzării. Atunci el uită de Hristos, urăște pe preot, ia în râs Biserica, se deznădăjduiește de mântuire, moare cu totul, devine un cadavru cu miros greu, din care pricină se și aruncă afară în mormânt întunecat, să fie mâncat de viermi și să ardă în veci. În zadar mai plânge Marta împreună cu Maria la capul săracului Lazăr! Este prea târziu! Singure, nu mai pot decât să-l caute pe prietenul lor, Iisus, care singur poate da viață. În acest caz, trebuie un preot, un preot destoinic, care să se ostenească până la mormântul omului căzut, să-l sfătuiască cu cuvinte dulci, să-l spovedească curat, să-l cheme afară din mormânt, să-l dezlege de înfășurările deprinderii păcatului, să-l aducă la o viață nouă. Lazăre, vino afară! Creștine, ieși întru întâmpinarea Stăpânului tău! Așa și numai așa minunea din Betania se repetă mereu cu fiecare din noi, cu fiecare păcătos.
Iubiți credincioși,
A nu greși este lucru îngeresc, a greși dar a nu te pocăi este lucru diavolesc, iar a greși și a te pocăi este lucru omenesc.
Deci, dacă nu suntem îngeri, pentru că mereu păcătuim, apoi să nu ne asemănăm diavolului pentru că nu ne pocăim. Ci mai degrabă să ne pocăim curat, prin spovedanie, prin împăcare, prin înnoirea vieții noastre, ca să ne asemănăm îngerilor și lui Lazăr, prietenul Domnului!
Ce este mai fericit decât un creștin care se pocăiește cu adevărat, care pune început de viață nouă?! Dar, vai, cât de rari sunt oamenii aceștia! Îi întâlnești venind primii la biserică, îi admiri cu câtă evlavie se închină și ascultă Sfânta Liturghie, îi vezi plecând cei mai de pe urmă din Casa Domnului. Îi vezi întotdeauna mulțumiți, pașnici, zâmbitori, plini de dragostea lui Hristos! Aceștia nici nu se ceartă vreodată, nici nu înjură, nici nu fac desfrânare, nici nu beau mult, nici nu fumează, nici nu sunt robiți de grijile lumii. Acestora casa le este biserică, soția soră, copiii îngeri, creștinii frați, săracii prieteni, pâinea mană cerească, bolile bucurie, necazurile pedeapsă pentru păcatele lor. Acestora Biserica le este cer, preotul Însuși Hristos, Sfânta Scriptură singura desfătare, rugăciunea le este hrană vie, postul ușurare, străinii oaspeți iubiți. Acestora viața le este trăire cu Hristos, moartea bucurie. De nimic nu se mânie, de nimic nu se tulbură, de nimic nu se bucură mai mult decât de o viață curată.
Dar cât de rari și de scumpi sunt creștinii aceștia! Durerea cea mai mare este că cei mai mulți creștini nu se spovedesc deloc. Sau, de se mărturisesc, ei nu vor să-și spună toate păcatele, nu vor să înceapă o viață nouă, nu vor să iasă din mormântul plin de viermi al păcatului, nu vor să lepede giulgiurile obiceiului rău care îi ține legați de mâini și de picioare. Se spală și iar se afundă în noroi. Ies pe malul gropii și iar se rostogolesc în mormântul pierzării, în patimi de moarte, în fărădelegi grozave. De aceea creștinii noștri se spovedesc, se împărtășesc, se roagă, dar rămân aproape neschimbați la suflet, pentru că nici ei nu lasă de tot păcatele.
Deci ce trebuie să facem, fraților? Să ne fie milă de Marta și Maria care plâng pentru noi. Să le trimitem apoi în căutarea lui Iisus! Și după ce El va veni în chipul preotului, să rupem de tot legături păcatului și funia obiceiului pătimaș. Apoi, ieșind la glasul Domnului din întuneric la lumina vieții, să începem de acum a trăi o viață cu totul nouă, plină numai de dragoste, de pace, de milostenie și de rugăciune.
Și ca semn de împăcare, să punem cină Domnului în casa inimii noastre. Atunci Marta, adică mintea noastră, plină de osârdie va găti cele de mâncare, iar Maria, adică conștiința noastră, plină de dragoste, va spăla picioarele Mirelui Hristos. Iar noi, frații lui Lazăr, vom fi unii din cei ce șed cu El la masă (Ioan 12, 2).
Bucuria cinei acesteia este atât de mare, încât nu se poate spune prin cuvinte. Dar încercați să vă schimbați viața, apoi apropiați-vă de Prea Curatele Taine cu multă credință și, deodată, bucuria Duhului Sfânt va umple inimile dumneavoastră! Numai atunci veți înțelege taina învierii lui Hristos! Atunci veți fi cei mai bogați oameni de pe pământ! Atunci veți fi cei mai fericiți muritori din lume!
Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN
