Bucurați-vă pururea!

Bucuraţi-vă pururea, daţi mulţumită pentru toate! (1 Tesaloniceni 5, 18)

Aducerea de mulţumire este, fireşte, din aceeaşi familie cu binecuvântarea, însă ea o duce pe aceasta din urmă la deplină luminare. Odată cu ea pătrunzi în inima arzătoare a lui Hristos, ajungi la plinătatea a ceea ce omul este capabil prin har – anume, să fie primit în tăcerea abisală a lui Iisus, să participe la taina cea mai sacră a sufletului Său, să trăiască în El şi, prin aceasta, să înveţe de la El tainica orientare a propriei existenţe şi ce este dincolo de fiecare dintre gesturile Fiului Cel Unul Născut.

Unitatea nupțială a durerii și a bucuriei

Întrucât este Fiul Absolut, El nu aparţine decât Tatălui, este Singurul Care împărtăşeşte această nemaiauzită intimitate, Care o are în întregime şi Care este stăpânit de ea. În fiece clipă El trăieşte în obârşie şi nu are contact decât cu ea; tot ce este Fiul, primeşte de la Tatăl. Tocmai în această dependenţă totală şi în această infinită golire se află toată bucuria Lui şi, în cele din urmă, originea negrăită a permanentei aduceri de mulţumire. Este o revărsare de iubire întru Duhul Sfânt. Iubire pe care Fiul o înalţă către Tatăl şi o pogoară către oamenii cărora le-o dă din belşug, de-a lungul întregii lor vieţi. Aducerea de mulţumire este dar nemăsurat, prin ea devii sărac de toate, afară de Bucurie! Pentru Hristos Ce Se afla pururea în această rezonanţă profundă, cerul era mereu deschis, după cum o arată Botezul şi Schimbarea Lui la Faţă. Aducerea de mulţumire Îl pune în relaţie imediată cu Tatăl, cu Lumea de Dincolo şi cu Izvorul a toate.

Cerul nu este un „altundeva”, lumea de Dincolo nu se află dincolo de nori. Ea este aici, este cealaltă faţă a aparenţelor pe care numai aducerea de mulţumire le face transparente. Şi aceasta până la ceea ce este mai rău decât orice. În ceasul în care Iisus este zdrobit de Pătimirea Lui, când Se afundă în sinistrul angrenaj al condamnării Lui la moarte şi când extrema angoasă a agoniei se abate asupra Lui, când Îl cuprinde durerea în toată fiinţa Lui, nemailăsând niciun gol, rămâne neabătut în aducerea de mulţumire şi Îşi păstrează până la capăt fermitatea în această atitudine! Chiar dacă în cele dinafară nu reuşim să citim acest freamăt de bucurie despre care vorbeşte atât de ades Evanghelia, există cu adevărat Ceasul prin excelenţă, atât de aşteptat, în care, chiar prin ce este mai întunecat în jertfa supremă, Iisus Îşi proslăveşte Tatăl. Ultimele Lui cuvinte înainte de a Se duce la Gheţimani încearcă să redea indicibilul: „Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească” (Ioan 17, 1).

Ar trebui să citim şi să recitim, poate să învăţăm pe de rost această lungă rugăciune de la capitolul 17 din Sfântul Ioan – pentru a descoperi, încetul cu încetul, dincolo de cuvinte, suflul lor tainic. Doar aceasta ne face să experiem faptul că aducerea de mulţumire nu numai că transfigurează toată Pătimirea în timp ce, din acest moment, nu mai există niciun cuvânt care să o sugereze ci, mai mult, că Pătimirea şi groaza suferinţei lui Iisus sunt substanţa însăşi a aducerii de mulţumire!

Nimic, absolut nimic nu poate tulbura conştiinţa lui Iisus, aceasta este clar. Or, centrul aducerii Lui de mulţumire se află tocmai în conştiinţa luminoasă de a fi Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, de a nu-L pierde niciodată pe Tatăl, orice s-ar întâmpla şi oricare ar fi împrejurările. Aşadar, de a fi mereu în contact cu sursa însăşi a fericirii, în timp ce totul pare potrivnic. Nicio acţiune nu este mai mare decât aceea de a face Voia Tatălui până la capăt, iar aceasta este, cu adevărat, aducerea de mulţumire şi, prin urmare, mulţumirea la cea mai mare măsură a ei. Ne găsim în miezul sensului a toată Pătimirea: „Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14, 36).

Săvârşitu-s-a (Ioan 19, 30)

Faptele lui Iisus Care săvârşeşte voia lui Dumnezeu Îi prelungesc lumina conştiinţei. Aceasta este pura transparenţă faţă de conştiinţa Tatălui, comunicare neumbrită de vreun mijlocitor, reciprocitate infinită de iubire. După Sfântul Grigorie Palamas, splendoarea acestei legături este luminarea Duhului Sfânt spre Fiul şi a Fiului spre Tatăl. Aici este bucuria cea nstricăcioasă a lui Dumezeu, această bucurie pe care nimeni nu o va putea lua (Ioan 16, 22). Ea este marele semn al iubirii. De aceea, agonia lui Hristos implică bucuria cerească, bucurie ce Îi covârșește Ființa: căci Iubirea lui Dumnezeu a fost răstignită în Persoana Lui şi această iubire este în chip esenţial Bucurie, infinită Mângâiere. Suferinţa lui Iisus era după măsura însăşi a bucuriei Lui, căci această bucurie dumnezeiască a deschis în El sensibilitatea până la extremă. Este aici o antinomie cu totul inaccesibilă raţiunii noastre, însă este experienţa centrală la care Iisus invită pe fiecare dintre noi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

Hristos vrea să ne conducă până la acel punct de intersectare a verticalei cu orizontala, a veşniciei cu timpul în care se trăieşte, fără să poată să se exprime prin cuvinte unitatea nupţială a durerii cu bucuria – taină a lui Dumnezeu. Când Hristos, prin iubirea Lui  nebună Se face una cu crucea Lui, când Şi-o ia asupră-Şi şi i Se ajustează până acolo încât nu mai există nici măcar „grosimea unui fir de păr” între El şi Cruce, atunci are loc coincidenţa contrariilor, astfel că nenorocirea poate fi o fericire supremă. Doar iubirea are puterea aceasta, de aceea ea cuprinde toată Legea şi prorocii (Matei 22, 36-40), iar Iisus este Calea (Ioan 14, 6). De când ne-a deschis-o, parcurgând-o El Însuşi, fiecare dintre noi este chemat să moară de bucurie, adică să trăiască în dimensiunea ei de veşnicie încă din veacul acesta şi chiar în miezul necazului omenesc. Trebuie să învăţăm iubirea pentru a învăţa de la Iisus; învăţaţi de la Mine, spune El (Matei 11, 29), căci iubirea este deplină adeziune la ceea ce există. Însă nu ne putem naşte iubirii fără recunoştinţă. A aduce mulţumire în toată vremea şi în tot locul înseamnă să fii liber de determinisme şi de condiţionări exterioare şi interioare, înseamnă să devii liber de orice dependenţă: bucuria pe care nimic nu o poate îndepărta se situează dincolo de opoziţii, Iubirea este necondiţionată, ea este gratuitate şi gratitudine, ea este Dumnezeu Însuşi. De aceea viaţa pământească a lui Hristos culminează în această transmitere-tradiţie a propriului Trup şi Sânge, ca noi să ne facem asemenea Lui, ca noi să ştim să iubim ca El (Ioan 15, 12) şi ca bucuria Lui să rămână în noi (Ioan 15, 11). Avându-L întru noi pe Hristos-Dumnezeu, fiinţa noastră este de esenţă euharistică, avem lauda şi aducerea de mulţumire în carnea noastră şi în sângele nostru, am intrat întru bucuria Stăpânului nostru (Matei 25, 21) şi facem ascultare de ultima Lui cerinţă: Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19), adică: faceţi euharistie, aduceţi mulţumire, transformaţi lumea prin bucurie, eliberaţi viaţa de tot ceea ce împiedică Sărbătoarea!

Să fii părtaș dumnezeieștii tresăltări de bucurie

Nu mai este vorba de un optimism beat, de a lua lucrurile cu uşurătate sau de a nu le vedea decât partea frumoasă: cu aducerea de mulţumire a lui Hristos, am smuls răul de la rădăcină, în consecinţele lui universale şi în ultima-i greutate, am înţeles că în aceasta nu este decât un adevăr parţial şi că trebuie să trăim lumina întru plinătatea ei. Mai mult, trebuie să trecem din întuneric către această lumină. Aducerea de mulţumire este tocmai lucrarea divino-umană prin care Hristos ne introduce în propria-I euharistie şi prin aceasta ne smulge omului celui vechi împotmolit în lumea păcatului! Să mănânci pâinea şi vinul transformate substanţial în Trupul şi Sângele lui Hristos înseamnă să vrei să pătrunzi în această mişcare de transformare radicală şi să devii tu însuţi o altă substanţă. Devii ceea ce mănânci. A nu te hrăni cu dumnezeiasca Viaţă înseamnă să crezi că nu depinzi decât de tine însuţi: în aceasta se află moartea a toată recunoştinţa şi în această ingratitudine se ascund rădăcina şi motorul mândriei. Mândria este cea care îl smulge pe om din Dumnezeu, începând cu Adam, şi îl afundă în exilul Căderii, clipă de clipă. Să crezi că ai viaţă în tine fără Dumnezeu înseamnă să crezi că există apă fără sursă.

Aducerea de mulţumire este exact la antipodul mândriei care este originea a tot răul: prin lumina şi puterea ei reorientează toate facultăţile noastre căzute spre polul creator şi face din dorire iarăşi locul de comuniune cu Dumnezeu. După cum păcatul este o stare de despărţire de Dumnezeu, aducerea de mulţumire este o stare de comuniune cu El, o permanenţă. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Fiţi mulţumitori” (Coloseni 3, 15). Este vorba de a trăi, de a trăi deplin; or, nu există viaţă decât în Dumnezeu. Această „plinătate” de mulţumire este cea a unui Dumnezeu Care „pururea lucrează” în noi, în toate şi pretutindeni (Ioan 5, 17), pentru a ne slobozi de viaţa noastră inertă. Omul mulţumitor sfârşeşte prin a simţi dumnezeiasca exultare prin lucrarea omniprezentă şi se împărtăşeşte prin propria-i acţiune din această dumnezeiască bucurie. Lucrarea noastră nu are amploare şi profunzime decât prin unirea cu lucrarea lui Dumnezeu. Această sinergie este întotdeauna nupţială, căci ea exprimă iubirea însăşi. Cei ce se unesc astfel voii lui Dumnezeu în fiecare moment, mulţumind pentru toate, aduc multă pace oamenilor. Aceştia sunt fiinţe binecuvântate, ei săvârşesc totul cu îndemânare şi uşurinţă, întrucât sunt în armonie cu Legile Creaţiei. Viaţa lor este un cânt. Şi acest cânt este, totodată, acţiunea cea mai puternică şi contemplaţia cea mai înaltă şi amândouă sunt una.

Să nu credem că aşa ceva este pus deoparte sfinţilor sau monahilor, fiecare este chemat la aceasta. „De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”, spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 10, 31). Prin urmare, există un mod cu totul şi cu totul nou de a trăi şi de a face cele mai mărunte lucruri, cele mai banale şi repetitive, precum a bea şi a mânca. Este stilul însuşi al Evangheliei, al tuturor „săracilor” Domnului: Maria, Iosif, Elisabeta şi atâţia alţii al căror model prin excelenţă este Iisus. Ei sunt adevărata mraniţă a acestui pământ nou, purtător al eliberării noastre. Prezenţa lor tăcută impregnează tot duhul Psalmilor cu o bucurie şi o încredere indescriptibile: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi” (Psalmi 103, 34), pururea lauda Lui în gura mea...! (Psalmi 33, 1). Iar Maria este minunatul rezumat a toate acestea; ea ne încredinţează dintru început cântul vieţii ei şi, pentru a oferi tonalitatea potrivită celor ce vor să se dedice acestui act, ea lasă să se audă câteva note din fondul neschimbător al fiinţei ei: „Măreşte sufletul meu pe Domnul.

Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 46-47).

Cel ce cu adevărat se dedică acestui act se naşte din nou: a deveni om nou depinde de decizia imediată şi fermă a minţii noastre, a credinţei noastre care spune „da” pur şi simplu, smerit şi Îl urmează întru veselie pe Hristos. Atunci totul este cu putinţă, iar minunile au loc. Ele pot izvorî, cu adevărat, în cea mai banală întâmplare, nu marginal, întrucât Dumnezeu nu este în afara istoriei noastre, ci în eveniment, dinlăuntru, datorită credinţei noastre care îl face transparent. Minunile la vechile popoare ortodoxe sunt adevărata pâine zilnică a poporului. Însă marea minune prin excelenţă este că aducerea de mulţumire sfinţeşte fiecare părticică a fiinţei mele şi a lumii întregi pentru o lentă îndumnezeire şi, săvârşindu-se aceasta, ea introduce în chip tăcut în această lume a profitului şi a nemulţumirii, a violenţei şi a fanatismului, scandalul iubirii dezinteresate. Acesta este, de altminteri, la fel de scandalos pentru conformismele religioase, cât şi pentru clasele politice sau culturale. Nici unele, nici celelalte nu au ştiut vreodată să creeze omul cel nou şi să-l îndrepte către singurul lucru pe care îl aşteaptă: bucuria. În concepţia lor, sfântul este un om inutil, nu „foloseşte” la nimic! Cu toate acestea, el este singurul revoluţionar, viaţa lui este un act profetic şi politic în cel mai adânc sens al acestor cuvinte. Fiinţa lui este de o dumnezeiască fecunditate care sfidează toate sistemele. El poartă în chip tainic pe umeri povara lumii şi îi îndreptă în taină istoria profundă. Revoluţiile omeneşti nu au lăsat în urma lor decât monumentele celor morţi, însă cine va vorbi vreodată despre vastele însămânţări ale unui Francesco d’Assisi sau ale unui Serafim de Sarov? Ei pot fi morţi de veacuri, însă lumina lor continuă să  strălucească în întunericul nostru. Şi, de aceea, rostim dimpreună cu Léon Bloy: „Nu există decât o părere de rău, aceea că nu suntem sfinţi. Aceasta pentru că, în mijlocul lumii acestea, aşa cum este ea, sfântul a descoperit adevărata Viaţă; el este omul în cotidian dincolo de cotidian, fiind numit omul zilei a opta, cel ce trăieşte veşnicia în efemer. Una dintre aceste fiinţe de foc dintre Părinţii Pustiei, Evagrie Ponticul (secolul al IV-lea), a descris aceasta în chip minunat: „El este despărţit de toate şi unit cu toate. Nepătimitor şi de o sensibilitate superioară. Îndumnezeit şi socotindu-se gunoiul lumii. Mai presus de toate el este fericit. Dumnezeieşte fericit...”.

Topografia reîntoarcerii

Poate avea viaţa un alt sens decât acesta? Un altul, decât a lăsa Viaţa să trăiască deplin? Răspunsul presupune o hotărâre, am spus noi. Cuvântul „hotărâre” este cel ce traduce cel mai bine ceea ce înseamnă Paştile în viaţa unui om. Hotărârea omoară ce nu este viaţă şi face să renască la un cu totul alt plan de conştiinţă. Structurează omul şi îl aşază pe o cale eliberatoare. Cu toate acestea, să mori este o jertfă – şi tocmai în aceasta aducerea de mulţumire se uneşte în profunzime cu logica euharistiei. Astfel, preschimbarea este o trecere, iar această mutaţie a fiinţei este cu atât mai dureroasă, cu cât zidurile de protecţie cu care ego-ul se înconjură sunt mai groase.

Această schimbare la care Hristos ne cheamă neîncetat este cu adevărat miezul mesajului Său, iar când El pătrunde în propriul Paşti, Se face Călăuză pentru toţi cei ce vor să-L urmeze. Geografia interioară în această străbatere presupune trei zone:

1. Centrul fiinţei noastre a fost creat după chipul lui Dumnezeu, spune Biblia (Facere 1, 26). Acest loc al profunzimii noastre este frumos foarte, bun foarte (Facere 1, 4.), este Scaunul lui Dumnezeu din om, din mintea omului (Ioan 14, 23). Tocmai în acest „mijloc” al omului se află Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 17, 21) şi aici ne pofteşte Hristos să rămânem (Ioan 15, 5 şi 9). În acest locaş al rădăcinilor noastre în care izvorăşte Viaţa, putem avea o percepţie imediată a dumnezeieştii Prezenţe şi să ne afundăm în oceanul Ei de iubire. Doar cel ce ştie să ajungă în acest locaş aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire (Efeseni 3, 17). Aici este sălaşul din om al unui abis de pace şi de linişte care covârşeşte orice minte (Filipeni 4, 7).

2. Acest centru al fiinţei noastre este învăluit într-o zonă de umbră, de spini, de sudoare şi de suferinţe, de vid şi singurătate. De la Căderea în care omul s-a desprins de Dumnezeu, sufletul lui trăieşte nostalgia a ceea ce a pierdut, se afundă în absurditatea şi angoasa de dinaintea morţii, în chin continuu şi resentiment. Este zona vinovăţiei, a amărăciunii, a urii... şi a tot ceea ce poate duce omul de la deprimare la sinucidere, trecând prin toate terapiile psihicului.

3. În faţa acestei realităţi fiecare îşi construieşte propriul sistem de protecţie pentru a supravieţui. Este cea de a treia zonă în care ego-ul se afirmă pentru a se apăra de toate aceste suferinţe. Eul îmbracă atunci o platoşă groasă cu posesii de tot felul, cariera şi profitul, renumele şi acel „m-ai văzut?”... Chiar şi religia pentru mulţi nu este, în cazul acesta, decât un amortizor, un refugiu sau o asigurare în ceea ce priveşte viaţa veşnică... Toate patimile cu care se hrăneşte omul sunt substitute ale Vieţii celei adevărate de la care se abate mereu.

Nu transformăm decât ceea ce acceptăm

Prin urmare, este vorba de săvârşirea unei reîntoarceri. În aceasta constă hotărârea. Hristos a spus: „Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 3). Această cea de a treia zonă care este datul fiecăruia, este o viaţă spre moarte (Heidegger). A trece de la periferie spre centru, de la sclavie spre libertate, din Egiptul nostru lăuntric spre Pământul Făgăduinţei din profunzimile noastre, este cea mai lungă cale... Ea a durat 40 de ani pentru evrei, număr al unei lente maturizări şi a unei naşteri întru vârsta omului-dumnezeu. Tocmai în această cale a răstignirii spre a se naşte adevăratei Bucurii constă esenţa jertfei care face din aducerea de mulţumire o jertfă de laudă.

Când omul se hotărăște, în sfârşit, să schimbe direcţia, la început este plin de bucurie, întrucât aceasta corespunde lăuntric harului neîncetatei chemări. Însă, de îndată ce aplică cotidianului său instrumentul de foraj care este aducerea de mulţumire, pătrunde rapid în zona dureroasă în care se loveşte clipă de clipă de fortăreaţa egoului său, căci bucuria este cea care se opune cel mai mult egoismului. Eul nu există decât lamentându-se, împotrivindu-se; însă bucuria gratuită constituie moartea lui. Tocmai această moarte, cu cortegiul ei de suferinţe, constituie un făgaş spre centrul fiinţei noastre. Calea ce duce spre el trebuie, în chip inevitabil, să traverseze cele două zone care îl acoperă. Prin urmare, marea lege este o cale a crucii, a acceptării inacceptabilului. Iisus a spus: Dacă vrea cineva să vină după Mine (adică să vină acolo unde Mă aflu: în adâncul fiinţei tale), să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde (cea de a treia zonă); iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla (Matei 16, 24-25).

Nicio schimbare adevărată, nicio eliberare nu este posibilă fără acceptarea suferinţei. Însă acceptarea inacceptabilului poate fi practicată cu o intensitate variabilă. Putem accepta în chip pasiv sau putem da acceptării maxima ei rază de acţiune, mulţumind pentru ce este cel mai potrivnic şi chiar tragic. Atunci, pe calea crucii se întâmplă ceea ce se întâmplă cu bagheta magicianului: dacă bagheta basculează, înseamnă că este deja în contact cu energia apei din adâncul pământului. Astfel, aducerea de mulţumire, după cum am spus, îl pune pe cel ce săvârşeşte aceasta în contact cu adâncul fiinţei lui, transfigurând întru totul suferinţa: „Căci iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”.

Suferinţa nu conţine pic de viaţă în ea însăşi, ea va fi întotdeauna inacceptabilă şi de respins ca atare. Însă, dăruirea de sine pe care o presupune atunci când omul o duce şi o îndură deschide larg stavilele Vieţii. Primeşti după măsura dăruirii. Bătrânii cunoşteau acest principiu de bază pe care Sfântul Irineu (secolul al II-lea) îl formulase în chip concis: Nimic nu poate fi eliberat care să nu fi fost mai înainte acceptat. Psihologia actuală a redescoperit aceasta, iar Jung o formulează astfel: Nu transformi decât ceea ce accepţi.

Cel ce începe să vieţuiască mergând pe această Cale nu mai vrea în niciun caz să o piardă. În acest scop, se ancorează temeinic în el o nouă ierarhie valorică şi, din acest moment, orice decizie, mică sau mare, trece prin tăişul acestei săbii care încearcă totul. Întoarcerea stă tocmai în acordarea priorităţii orientării duhovniceşti. Un sentiment de pace neîncetat aprofundat vine să-i semneze autenticitatea. De asemenea, falsele priorităţi stârneau în acest om o permanentă insatisfacţie, un fel de rău existenţial aparent nejustificat, o dispoziţie depresivă fără motiv, căci toate există pentru a trăi fericirea, însă el nu are parte de aceasta şi, totuşi, în această orientare decisivă a fiinţei lui, se află fondul lui de bucurie. Cu adevărat, adânca-i nostalgie şi voia lui Dumnezeu sunt un tot. Omul nu iese din chin decât atunci când răspunde cu adevărat pozitiv la întrebarea lui Iisus: Ce căutaţi? (Ioan 1, 38). Acestea sunt primele cuvinte ale lui Hristos din Evanghelia Sfântului Ioan, de ele depind toate celelalte: despre ce este vorba, mai precis, în viaţa mea, în ultimă instanţă?

O mutație continuă

De îndată ce omul ştie să răspundă la această întrebare, se află la măsura jertfei. Aceasta înseamnă că şi-a găsit locul naşterii. Cu adevărat, în măsura în care omul se dăruieşte, moare. Tocmai în această mutaţie continuă se află posibilitatea unei inedite apariţii, a unei noutăţi radicale. Când omul este cercetat de către Dumnezeu, pentru că Acesta-Şi află vidul întru el, atunci acest om se naşte propriei taine prin sărutul creator al lui Dumnezeu. Omul întotdeauna a avut presentimentul şi nostalgia acestei experieri posibile, încă de la începuturile omenirii. Citim încă din primele pagini ale Bibliei (Facere 4, 3-4) că Abel şi Cain aduc deja jertfă lui Dumnezeu. Însă găsim această realitate în toate tradiţiile spirituale, chiar şi la cele mai primitive. Prin jertfă, omul caută să intre în relaţie cu Necunoscutul, cu Divinul sau cu Dumnezeu în Persoană. Prin a sa aducere de prinoase, omul însuşi se oferă şi cere, reciproc, ca Dumnezeu să i Se ofere. Aceste „rituri de trecere” sunt universale şi constituie centrul oricărei religii, restul nefiind decât desfăşurarea lor. În mistica iudaică, cât şi în cele mai vechi texte ale Upanişadelor hinduse, se consideră că omul nu este om decât prin capacitatea lui de jertfire. Însă în toate etapele istoriei aceste rituri au putut fi pe cât de ambigui, pe atât de multiple, astfel încât Dumnezeu Însuşi este dezgustat de ele uneori (Isaia 1, 11-16). Doar moartea lui Hristos curăţeşte jertfa de toată magia şi îi oferă celui ce o doreşte harul de a face din propria moarte, din toate morţile lui, o jertfă de laudă.

Numai jertfa de laudă este lipsită de orice căutare de interes, este cu totul gratuită. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, pur şi simplu pentru că Dumnezeu este şi pentru că este aşa cum este. Această absolută gratuitate e întotdeauna transformatoare. Aşa cum pâinea şi vinul de pe Sfântul Altar se preschimbă în Trupul şi în Sângele lui Hristos prin aducerea de mulţumire întru puterea Duhului, tot la fel, moartea lui Hristos se preschimbă în slava Învierii şi, astfel, fiecare din suferinţele noastre cele mari, dar şi suferinţele cele mici şi banale din viaţa noastră zilnică, ale căror atacuri zguduie uneori atât de crud existenţa noastră, toate, prin aducerea de mulţumire, se pot transforma în bucurie.

Important este să perseverezi. Timpul este un factor foarte important al maturizării în această lucrare, unica şi adevărata Lucrare a omului. Aducerea de mulţumire este un proces. Odată ce inima este atinsă de ea, toată fiinţa este cuprinsă; atunci este vorba de o atitudine de viaţă, însă numai pornind de la inimă omul experiază plinătatea. Inima este centrul fiinţei noastre, în ea se unifică mintea, voinţa şi afectivitatea, sufletul şi trupul, trecutul şi viitorul. Acest „act” de mulţumire care duce către inimă eliberează în ea tocmai recunoştinţa. Aceasta este un dar, poate Darul însuşi al Vieţii pe care nu putem să-l „facem”, ci numai să-l primim. Ea este Puterea transformatoare; cel ce a descoperit-o vede altfel şi altceva: Realitatea. Acel om nu este doar unificat în el însuşi, ci se simte în chip profund una cu ceilalţi semeni şi cu oricare creatură a universului, căci în inimă Dumnezeu îmi este mai lăuntric mie decât eu, mie însumi (Fericitul Augustin).

Jertfa de laudă

Tocmai în măsura în care pătrund în această intimitate, egoul este adus ca ardere de tot pe altarul care devine inima mea. Aceasta este celebrarea unei morţi pentru Viaţă. Acest „rit de trecere” ajunge la culme când omul trece cu totul în Dumnezeu şi când poate afirma întru deplin adevăr: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Atunci jertfa este consumată, căci nu este laudă mai înălţătoare, prin urmare, nici eliberare mai profundă. Omul primeşte harul în plinătatea lui şi aduce mulţumire întru deplină bucurie, căci voia lui se odihneşte în Voia lui Dumnezeu Căruia I s-a abandonat întru totul. Tocmai la acest Ceas al Slavei Lui, Hristos Îşi introduce ucenicii, când le spune în timpul celebrării mulţumirii, euharistia: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Însă, despre această aducere de mulţumire nu va spune: Săvârşitu-s-a decât în momentul jertfei supreme, propria moarte (Ioan 19, 30). Dacă din coasta-I străpunsă ţâşneşte atunci apă şi sânge, înseamnă că în acestea avem propriile temelii: botezul şi euharistia. Prin aceste două Taine trăite în potenţial se deschide pentru fiecare dintre noi Ceasul Său, adică veşnicia temporală sau Hristos în viaţa Lui.

Astfel, paradoxul „jertfei de laudă” este resorbit de viaţa însăşi. Nu mai este vorba de a face deosebire între suferinţă şi bucurie ci, prin aducerea de mulţumire, de a opta întru totul pentru viaţă aşa cum se prezintă ea. După cum spune Martin Buber cu privire la mistica iudaică hasidică: cel mai simplu dintre oamenii străzii îşi găseşte bucuria, o bucurie entuziastă, în lumea aceasta aşa cum este ea, bucuria vieţii acestea, aşa cum este ea, chiar a acestui ceas al vieţii din lume, oricare ar fi conţinutul acestui ceas. Toată absurditatea prin care lumea aceasta te răneşte continuu, adaugă el, vine ca să te provoace ca tu să descoperi înţelesul în străfundurile tale. Toată suferinţa autentică vrea să fie părtaşă bucuriei tale entuziaste. Credinţa hasidică îşi are rădăcinile în faptul că săvârşirea mesianică este în curs de realizare, iar aceasta naşte un entuziasm de o asemenea intensitate, încât impregnează toată existenţa. Aceasta este dovada care demonstrează autenticitatea şi energia de viaţă dătătoare a unei religii. Adevăratul hasid dovedeşte că, în pofida tuturor suferinţelor nespuse ale creaturii, pulsul din centrul inimii este bucuria dumnezeiască şi că în orice moment şi pretutindeni se poate pătrunde către ea. Singura condiţie care se cere este aceea de a focaliza toate energiile cu pasiune în acest locaş şi de a fi cu totul acolo unde trebuie să fii, chiar în această clipă, spre a face ce ai de făcut cu o sfântă reculegere. Pentru Rabbi Nahman de Braslav, unul din marii învăţători ai hasidismului, totul constă în această bucurie căci, fără ea, viaţa se degradează şi toate bolile pun stăpânire pe om. Însă Rabbi oferă atunci un aforism cu totul esenţial: „Atunci când bucuria cuprinde trupul omului, mâinile i se ridică, la fel, picioarele şi atunci nu se poate stăpâni să nu danseze”.

Dansez, deci exist

Dansul este tocmai bucuria de a fi, de aceea se poate trăi în desăvârşită nemişcare. Gestul nu este decât libera lui expresie, jocul vieţii când dansul sălăşluieşte în el în chip conştient. Conştientizarea permanentei exultări din adâncul fiinţei îndepărtează orice tensiune din focalizarea energiilor noastre. Aceasta este o atenţie întru totul destinsă, o simplă ascultare fără voie, o liberă acceptare a oricărui fel de reacţii, de abandon. Atunci trupul se dilată la maximum, mai mult, sufletul nu interferează cu nimic, iar mintea este prezenţă pură, conştiinţă fără obiect. În această tăcere a propriei fiinţe se află apogeul jertfei, iar lauda nu mai este decât transparenţă faţă de perceperea directă a Prezenţei. Atunci când receptivitatea este deschidere absolută, fără condiţie şi neorientată, într-o stare de destindere profundă, eşti cuprins de harul care este o tresăltare a fiinţei.

În aceasta constă secretul tuturor operelor de artă ce apar în felul acesta. Iar fiecare om trebuie să devină artistul unei capodopere care este propria-i viaţă. Însă aceasta se săvârşeşte tocmai atunci când eşti în stăpânirea ei, când ea devine „proprie”, proprietate... Viaţa înseamnă hărăzire, dar ea nu se oferă deplin decât celui ce ştie să o primească fără a o împiedica. Celui ce se minunează de ea îi este întotdeauna o surpriză, celui ce nu proiectează asupra ei vechile memorii ale acelui „déjà vu”, ea este inedită şi izvorâtoare din adâncul de veşnicie pururea nou. Când nu există obstacole, viaţa este pur şi simplu, ea se exprimă pentru simpla bucurie de a se exprima, viaţa este Joc, se joacă cu ea însăşi, în chip gratuit.

În această progresivă eliberare apare adevăratul „eu” al omului, iar viaţa care se exprimă chiar în acest „eu” este „Eul” dumnezeiesc. Suntem întru cunoştinţa în stare pură, naştere a unuia către celălalt, a unuia de către Celălalt, fără interferenţa unui ego. Aceasta este o reciprocitate de conştiinţe fără relaţie, fără dualitate: Dumnezeu este înlăuntrul a tot ceea ce sunt eu, El este inteligenţa inteligenţei mele, inima inimii mele, voinţa voinţei mele, gestul gestului meu, suflarea suflării mele... Căci pentru mine Viaţă este Hristos (Filipeni 1, 21). Totul constă în simţire, în modul de a privi şi de a fi conştient de aceasta. Ce este entuziasmul meu şi în ce îşi are sorgintea? În permanentul miracol al „non-acţiunii”, al Abandonului, efort fără de efort. Acel urmează-Mi Mie al lui Iisus conţine adevărata revoluţie introdusă de către Dumnezeu în istoria omenirii. Aceasta înseamnă, printr-o deplasare a literelor, „Fii Eu Însumi!”, cu alte cuvinte: încetează să mai intervii, pune-ţi paşii în ai Mei, pune-ţi gândurile în ale Mele, pune-ţi alegerile în ale Mele, lasă-te inspirat!

În exerciţiul acestei trezvii din fiecare clipă sălăşluieşte fericirea. Trezvia repetată neîncetat naşte permanenţa, care este Calea. Printr-o aderare întru totul deschisă la ceea ce este Se descoperă Cel ce este în noi şi în afara noastră. Dacă a trăi înseamnă Hristos, atunci putem primi totul cu o bucurie şi cu o exuberanţă de aceeaşi măsură, lucruri mărunte sau mari, frumoase sau nefaste. Aproape prin toate, dintr-un moment în altul, El Se descoperă! A trăi înseamnă să fii slobod de orice problemă, de toată tulburarea şi grija, înseamnă să nu ţii seama de imaginaţia pieritoare care întotdeauna aruncă asupra Realităţii prezente vălul trecutului sau al viitorului. A trăi înseamnă a fi! Or, nu dansezi cu o povară în spate, căci Claude Vigée spune: „Dansez, deci exist!”.