Pentru ca omul să poată parcurge acest drum duhovnicesc suitor, iată ce îl sfătuiesc practic aceşti sfinţi părinţi ai noştri, de Dumnezeu luminaţi:
Sfântul Antonie spune că omul trebuie să-şi asume răspunderea greşelilor sale înaintea lui Dumnezeu şi să îndure ispitele.
Un avvă spunea că mântuitor lucru este a ne socoti pe noi înşine pricină a propriilor noastre greşeli.
Maica Teodora, la rândul ei, spunea că, dintre toate virtuţile, cea mai izbăvitoare este adevărata smerenie.
Iar Avva Ioan Kolovos (Ioannis Kolovos) spunea: „Am lăsat o povară uşoară, aceea de a ne mustra pe noi înşine, pentru a lua povara mai grea, aceea de a ne găsi îndreptăţire în greşeli”.
Un alt avvă spunea aşa: „Fii mereu cu băgare de seamă la propriile-ţi greşeli, nu judeca pe nimeni, struneşte-ţi limba şi nu răspunde răului cu rău – aceasta este adevărata smerenie!”.
Un alt părinte duhovnicesc spunea că cel ce este cu adevărat smerit nici nu se mânie, nici nu mânie pe nimeni.
Iar un alt părinte zicea că folosul omului este smerenia şi că, pe măsură ce omul coboară spre smerenie, se înalţă întru duhovnicesc folos.
(Monahul Moise Aghioritul, Tristeţea anxietăţii şi bucuria nădejdii, Editura Sophia, p. 83)