Orbii au rostit cuvintele „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” şi le-a fost redată vederea; leproşii au spus-o şi s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc.
Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos –, şi cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte, mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, Rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.
Ajungem la această îndoită cunoaştere prin Rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Şi această dublă nesocotinţă dă naştere unei „minţi dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinţei, în timp ce, dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoaşteri. Ultimul îşi cunoaşte propria slăbiciune şi puterea lui Hristos. Aşadar, prin Rugăciunea lui Iisus noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câştiga Împărăţia Cerurilor prin puterea ei?
(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 59-60)
