— Cât e de întuneric, macar dacă ar apărea luna. Se aude ceva. Sper că e o mașină. Dacă ar vrea să se oprească. Bătrânica a ridicat mâna în sus și a strigat:
— Opriți-vă, vă rog să vă opriți!
Tânărul care conducea mașina, a privit-o cu dispreț pe bătrână și nici nu s-a gândit să se oprească. Singură în întuneric, dintr-o parte și din alta a drumului se vede doar pădurea. Poate să se întoarcă în sat? Dar cum să te întorci? Nepoțelul stă culcat în pat, și cu lacrimi în ochi i se adresaeză mamei: «Mămico, mă doare, tare mă doare, — șoptește el cu buzele care între timp s-au învenițit. — Ajută-mă, mămico!»
Trebuie să meargă înainte. În orășelul care nu e prea departe este un spital. Nu a rămas prea mult, probabil sunt încă vreo 15 kilometri. Trebuie să meargă înainte, copilul are inima bolnavă și poate să nu supraviețuiască acestei noți.
Îar în căsuța de la marținea satului au rămas mama și fiul.
— Vanecica, te simți mai bine?
— Nu mămico! Mă doare, mă doare și mi-i frică să mă mișc. Mămico, de ce te-ai orit și nu te mai rogi. Roagă-te, cere-i Lui, să mă simt macar puțin mai bine.
Copilul a închis ochii. Se pare că încearcă să-și aducă aminte ceva foarte important.
– Mămico, îți aduci aminte când am fost la cimitir. Atunci mai mulți porumbei s-au așezat chiar pe tine, iar eu nu înțelegeam cum se țin pe tine, căci se adunase foarte mulți…Eram atunci încă foarte mic. Priveam porumbeii și râdeam, iar tu plângeai, deși mie mi-ai spus că sunt lacrimi de bucurie. Mi-ai spus atunci că am venit la Xeniușka și că ea ne va îndeplini orice rugăminte. Ea o să o ajute pe bunica?
– Cum numai am putut să uităm de bunica! Oare cum se simtea ea, căci e bătrână și bolnavă. Hai să ne rugăm împreună pentru bunica: ca nici un om rău să nu i se întâlneacă în cale, ca nici o fiară sălbatică să nu o atingă și ca ea cu bine să ajungă la spital. Nu plânge, Vanecica, mai răbdă, te rog, totul va fi bine: Xeniușka ne va ajuta!
Copilul, încercând să depășeașcă propria suferință începe să șoptească: „Maică Xenia, ajut-o pe bunica! Te rog, ajut-o!”
Dintr-o dată, buzele încep să-i tremure și printre lacrimi spune:
– Mămico, de ce am lăsat-o să plece de una singură?! Dar dacă se va simți rău? Sau dacă o atacă vreun lup? Mai bine să mă simt eu rău, mai bine chiar să mor, decât să se întâmple ceva cu bunica!
Vanea încearcă să se ridice din pat, dar o durere puternică îl obligă să se culce înapoi. Începe din nou să ceară cu o voce slabă: „Maică, maică, ajut-o … Xeniușka ajută-ne … roagă-l pe Dumnezeu pentru noi …”
Mama, abia reținându-și lacrimile a continuat să se roage. Cuvintele pe care le șoptea Vanea deveneau tot mai nedeslușite. Apoi nu se mai auzise nimic: nici un sunet, nici un geamăt …
– Vanecica!
Femeia a căzut în genunchi lângă pat, dar de parcă îi era frică să privească copilul. În cele din urmă, cu inima strânsă de durere, l-a privit și cu ușurare a șoptit: „Salvă Ție Doamne! Îți mulțumesc, Xeniuska!” Obrajii copilului s-au îmbujorat puțin de tot, iar fața sa se luminase după orele de suferință …
Mama așa și a adormit în genunchi, sprijinindu-și fruntea de mânuța băiatului. Se liniștise și ea nu doar pentru Vanea, dar și pentru bunică: Xiușenika o va ajuta …
– Mamă! Mamă! Bate cineva la ușă! – s-a auzit glasul vesel al lui Vanea. – O să deschid eu!
Puștiul a sărit din pat și a vrut să fugă spre ușă, dar mama l-a oprit, grăbindu-se spre ușă …
După ce medicul a examinat copilul și nu a depistat vreun semn că copilul ar fi grav bolnav, a vrut inițal să se indigneze că a fost chemat de urgență pentru un copil sănătos. Dar apoi a privit spre mama palidă a copilului și și-a adus aminte de ochii bunicii, când aceasta a intrat în cabinetul său, doar nu putea o femeie în vârstă să meargă în zădar pe jos aproape patru ore de-a lungul pădurii întunecate …
După această noapte de neuitat, Vanea a început să se simtă mult mai bine. Nu s-a mai plâns pe prezența durerilor de inimă. Iar la un control care a urmat, Vanea, spre surprinderea medicilor și bucuria familiei, a fost găsit perfect sănătos.
Îți mulțumesc, Xeniușka!
traducere și adaptare Natalia Lozan
