Omul, dragul meu, nu s-a schimbat de la începutul lumii până azi, s-au schimbat numai contextele, au evoluat condiţiile.
Omul trăieşte în trup dar trăieşte şi în cer. De aceea omul are şi chipul îngeresc dar şi chipul omenesc. El trăieşte două lumi în acelaşi timp. Mintea în cer şi trupul pe pământ. Şi atunci când am ajuns la această stare, într-adevăr, suntem deopotrivă trăitori în prezent, trecut şi viitor.
Omul a venit pe lume curat, sprinten, vesel. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raportează la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul nemăsurat pe care l-a văzut undeva.
Omul adevărat luptă cu toată energia sa, spirituală în primul rând, ca să simplifice viaţa, să înţeleagă ceea ce trăieşte. Omul vrea şi trebuie să lupte să iasă din labirintul în care îl atrage diavolul cu toate tentaţiile sale. Omul care îşi face un scop în viaţă din a aduna averi şi bani, e un om slab, e câştigat de diavol. După ce dobândeşte averi capătă frica să nu le piardă, devine nu stăpânul lor ci paznicul fără minte al comorilor false ale diavolului. În loc să păzească omul cuvântul lui Dumnezeu, care e o esenţă de viaţă, el păzeşte comorile calpe ale diavolului, astfel se pune în slujba acestuia.
Extras din Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovniceşti, Conta, 2007, p. 99-100
