Rugăciunea de dezlegare este formula de administrare a Tainei Mărturisirii. În fiecare Taină formula de administrare constituie punctul culminant al întregii slujbe și momentul în care taina respectivă se săvârșește. În rânduiala Tainei Spovedaniei, formula de dezlegare este următoarea:
„Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule/fiică și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”
Rostirea formulei de dezlegare este momentul în care Taina Mărturisirii se împlinește, momentul în care în viața penitentului se produce o schimbare profundă. Această schimbare este inelul așezat de Părintele Ceresc în dreapta „fiului risipitor” și haina nouă așezată pe umerii lui ca răspuns la dorința acestuia de a redobândi starea pierdută; este bucuria mare care se face în Cer atunci când un păcătos se îndreaptă.
Rugăciunea scoate în evidență adevărul fundamental că Acela Care iartă păcatele în scaunul de mărturisire este Hristos, Care stă de față în chip nevăzut și primește mărturisirea făcută cu umilință. De asemenea, rugăciunea de dezlegare arată că omul care s-a mărturisit redobândește starea pierdută și chipul cel dintâi. Hristos iartă „cu îndurările iubirii sale de oameni”, iar cel iertat redevine „fiul iubirii”, ucenicul iubit care își reazemă neputințele, dar și nădejdile, pe pieptul lui Hristos, „nădejdea noastră”.
În partea a doua a rugăciunii de dezlegare, preotul duhovnic apare și el ca iertător de păcate, dar el iartă cu „puterea ce-i este dată”, cu puterea lui Hristos și în numele Sfintei Treimi. Când duhovnicul iartă și dezleagă, se scoate în evidență raportul în care se află el față de Hristos și față de penitent. Față de Hristos este în raport de supunere și ascultare, este slujitorul care lucrează în numele și cu puterea Celui Care l-a trimis. Față de penitent este tatăl, părintele duhovnicesc care iartă și dezleagă pe cei care revin la ascultarea față de Dumnezeu. Aceasta arată că cel care dezleagă, de fapt, pe penitent în acel moment este Hristos, dar rugăciunea duhovnicului este aceea care aduce efectiv iertarea din partea lui Hristos. Venirea iertării prin rugăciunea preotului arată în același timp poziția smerită a preotului, dar și necesitatea lui, ca rugător, pentru producerea iertării. Dezlegarea preotului, care se adaugă, este un fel de constatare a iertării dată de Hristos prin rugăciunea lui ca reprezentant autorizat al Bisericii și ca organ văzut prin care Hristos săvârșește Taina.
Termenul „dezleg” descoperă puterea eliberatoare a Tainei Mărturisirii. Păcatul robește, leagă și ucide sufletește. Hristos are puterea să dezrobească, să dezlege și să învie sufletește. El dezleagă pe cel care s-a făcut pe sine rob de bună voie păcatului. Când se rostesc cuvintele „te iert și te dezleg”, pentru cel care s-a mărturisit începe o nouă viață în Hristos, cu Hristos, în har și libertate. Această nouă stare cere și un nou mod de viață. „Te iert și te dezleg” îmi spune nu doar să nu mai greșesc de aici înainte, ci mai mult: îmi spune că, dincolo de păcat, „dezlegarea” cheamă la o nouă viață sufletul meu viu care dormita sub vraja lui.
Așezarea rugăciunii de dezlegare la sfârșitul Tainei, după apolis, așa cum o întâlnim în rânduiala de astăzi, a fost determinată de două motive: pe de o parte, rugăciunea de dezlegare nu se rostește tuturor penitenților, ci numai celor care au fost găsiți vrednici de a se împărtăși, pentru ceilalți urmând o perioadă de pocăință mai accentuată. De aceea, în acest caz se impune necesitatea de a încheia într-un fel rânduiala Tainei prin apolis. Pe de altă parte, rostirea rugăciunii de dezlegare după apolis nu înseamnă un sfârșit, ci ea anunță pentru credinciosul care s-a mărturisit tocmai începutul unei vieți noi.
(Pr. Prof. Univ. Dr. Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 75-86)
