Când cineva face ceva cu smerenie şi cu dragoste şi nu i se apreciază acest lucru, se poate să fie cuprins de o nemulţumire. E omeneşte – desigur, nu pentru că ar fi corect acest lucru, dar atunci există şi unele circumstanţe atenuante. Grav este însă atunci când pretinde recunoaşterea; căci acest lucru are în el egoism, atribuirea unui drept, dorinţă de a plăcea oamenilor. Pe cât poţi, să umbli smerit. Tot ceea ce faci, să faci cu sârguinţă, pentru Hristos, iar nu pentru a plăcea oamenilor sau din slavă deşartă, ca să auzi „bravo” de la oameni.
Când omul nu acceptă laudele oamenilor, ci lucrează numai pentru Dumnezeu, atunci este răsplătit de Dumnezeu în această viaţă cu Harul Său îmbelşugat, iar în cealaltă cu bunătăţile Raiului.
Diavolul, care pe toate vrea să le întineze, poate să fure puţina sârguinţă prin dorinţa de a plăcea oamenilor. Adică are omul puţină sârguinţă, dar dacă nu-i atent, intră la mijloc dorinţa de a plăcea oamenilor, iar apoi orice ar face, face în zadar. Este ca şi cum ar scoate apă cu o găleată spartă. Dacă însă înţelege că tot ceea ce face din dorinţa de a plăcea oamenilor se întinează, nu va mai avea apoi poftă să facă ceva pentru a ieşi în evidenţă; nu va avea ochi să vadă dacă îl laudă ceilalţi, nici urechi să asculte ce spun despre el.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Cuvinte duhovnicești vol. V, Editura Evanghelismos, București, 2007, pp. 68-70
