Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, legănându-mă alene,
alinându-mi cu-al tău cântec lacrima ivită-n gene.
Și mi-ai plâns, înfiorată, cântecele duioșiei,
de-ai trezit în al meu suflet, cald, fiorul armoniei.
Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii și Scriptură,
a lui Dumnezeu iubire ele-n inima-mi crescură.
În singurătatea serii, luminat de raza lunii,
m-ai făcut să simt puterea și odihna rugăciunii.
De durerea altor inimi te-am văzut plângând pe tine
și de-atuncea port durerea altora și eu în mine.
Pentru adevăr întruna te-am văzut fără de teamă
și de-atunci știu c-adevărul e curaj și luptă, mamă.
…A trecut în urmă vremea și-ntr-o toamna grea, târzie,
m-a răpit de lângă tine lumea largă și pustie.
Ai vărsat atunci, amare, mii de lacrimi în năframă
și cu inima zdrobită m-ai pierdut în zare, mamă.
Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei văzură,
multe șoapte mă chemară, multe vânturi mă bătură,
dar, din mii de lucruri scumpe, de ființe și de nume,
tu-mi rămâi mereu ființa cea mai mult iubită-n lume.
…Astăzi tot străin și singur, și departe sunt de casă,
dar sunt fericit, măicuță, c-azi și tu ești credincioasă.
Și că știu c-odată-n Ceruri, unde nu mai sunt suspine,
fericit voi fi-mpreună, printre cei iubiți, cu tine.
Dumnezeu să-ți dăruiască, scumpă mamă, mângâiere,
mâna Lui să-ți șteargă ochii de-orice lacrimi de durere.
Să-ți văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea să fie!
Traian Dorz
