Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

3572

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinţi...   
Adrian Păunescu

Cum nu ne putem alege patria, nu ne putem alege nici părinții. Iar fericirea și nefericirea noastră depind, în mare parte, și de faptul dacă reușim să ne acceptăm părinții așa cum sunt ei, să-i primim și să-i iubim, să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei.

În copilărie ne iubim părinții necondiționat, ne dorim să-i avem mereu alături, să le simțim căldura îmbrățișărilor și dragostea din priviri...Primii pași îi facem împreună, primele cuvinte le adresăm lor. Dar anii trec și nu mai avem nevoie atât de mult de susținerea mamei, nici de încurajările tatei. În viața noastră își fac loc propriile trăiri, care ne aduc primele dezămăgiri și suferințe. 

La vârsta adolescenței ne este greu să acceptăm că părinții nu sunt întocmai așa cum ne-am dori. Nu au o stare materială bună, un statut social anume, ei înșiși se confruntă cu propriile probleme și greutăți, trecând prin dureri sufletești, pe care noi nu suntem în stare să le înțelegem.

A cincea poruncă dumnezeiască ne spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta…”. Dacă ne vom cinsti părinţii, vom trăi mult şi bine. De ce? Pentru că a-i cinsti pe părinţii tăi înseamnă a cinsti însăși viaţa primită. Acea viață pe care ne-o dăruiește Dumnezeu în conlucrare cu părinţii noştri. Dumnezeu ne dă acest minuat dar al vieții și vrea ca noi să ne bucurăm de el. Să apreciem acest dar și să-I fim recunoscători, chiar dacă nouă ne pare că anume cu noi Dumnezeu a fost nedrept, că încercările și greutățile cu care ne confruntăm sunt peste puterile noastre.

În viața există momente fericite, dar și zile mohorâte, zile în care nu mai ești în stare să înăbuși lacrimile durerii, momente când pare că tot sufletul devine o rană de nevindecat. Anume atunci familia ar trebui să reprezinte acel sprijin, care te-ar ajuta să le depășești pe toate. Iar dacă lucrurile nu se întâmplă întocmai cum ne-am dori, ne dezămăgim, suferim și suntem gata chiar și să urâm. Să ne urâm acest dar al vieții, pentru că nu suntem în stare să-l acceptăm cu durerea și suferința pe care-o aduce.

Dumnezeu nicicând nu ne dă o cruce mai grea decât o putem duce; ea este exact așa cum trebuie sa fie: nici mai grea, nici mai ușoară, nici mai chinuitoare, nici mai apăsătoare ca a altora. Doar că aceste lucruri se înțeleg și se percep abia după ani, abia după ce acei pe care nu i-ai putut accepta în viața ta așa cum sunt, au plecat la cele veșnice. Timpul vindecă rănile trecutului. Iar după ani nu mai vrei să-ți amintești de ceea ce a fost rău, rămânând doar numeroase regrete.

La șaptesprezece ani e greu să accepți că trebuie să mergi la balul de absolvire în singurătate, că deși ai mamă și tată, alegerea unei căi în viață, a unei meserii, o faci fără un sfat sau o îndrumare; că nu prea are cine să te binecuvânteze atunci când, după un timp, ai decis să-ți creezi o familie, și nici la taina cununiei nu-ți sunt alături cei care-ți sunt părinți… Dar timpul trece și rănile mai vechi și mai noi se mai uită și se mai vindecă. Și lucrurile care păreau de neiertat, nu mai sunt atât de grave. Dragostea are o putere mare de vindecare, dacă îi permitem să lucreze în sufletele noastre.  Plecarea din viață a tatei m-a făcut să înțeleg că toate neînțelegerile și certurile care s-au întâmplat între noi nu mai sunt atât de importante, că supărările și nedorința de a ierta m-au privat de posibilitatea de a-i spune că, de fapt, l-am iubit.  Poate nu a fost cel mai bun tată din lume, dar a fost tatăl meu… De un an nu mai am nici mamă… Poate am petrecut prea puțin timp fericit împreună, dar atât cât erau în viață, mereu mai exista o speranță că totul poate fi și altfel. Însă moartea nu ne mai oferă nicio șansă de a mai schimba ceva.

Aceasta este crucea noastră când nu știm să ne iubim părinţii. Este crucea suferinței dintre neacceptare și iubire pentru părinţi. O cruce care trebuie primită și asumată. Dacă aș fi știut că rugăciunea vindecă, poate aș fi reușit cu ani în urmă să deosebesc păcatul de păcătos, să mă împac cu viaţa mea, să vindec viaţa mea în mine, să vindec durerea neiubirii cu puterea iertării. Acum e prea târziu pentru multe lucruri. Chiar dacă Dumnezeu ne vindecă sufletele și ne dă speranța unei noi întâlniri, totuși ar fi minunat dacă am fi reușit să conștientizăm importanța iertării și împăcării cu oamenii din viața noastră așa cum sunt ei, cu păcatele și neajunsurile lor, la timpul potrivit… pentru ca să nu fie prea târziu…  

Te-am iertat, tată, te-am iertat, mamă…Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

Lozan Natalia


Articolul Următor
Articole Asemănătoare
2121

Nimic nu uneşte viaţa noastră atât de strâns şi de puternic, ca iubirea dintre bărbat şi femeie

Sfântul Ioan Hrisostom ne învaţă că nu numai soţul şi soţia beneficiază de multiplele daruri ale căsătoriei – una din cele mai puternice forţe care asigură coeziunea vieţii societăţii. Iată ce afirmă el în Omilia XX la Efeseni: „Nimic nu uneşte viaţa noastră atât de strâns şi de puternic, ca iubirea dintre bărbat şi femeie […]. Dacă bărbatul […]

Articole postate de același autor
20628

Învaţă-mă smerenia…

Trăia o dată o tânără credincioasă şi cu frică de Dumnezeu. Dar deoarece nu avea un duhovnic permanent, a hotărât să meargă din biserică în biserică, sperând că poate în aşa mod îşi va găsi preotul ce îi va fi de ajutor la mântuirea sufletului. Aşa a venit într-o Biserică, unde preotul tocmai citea o […]