Sunt plin de mândrie şi iubire de sine.
Toate faptele mele afirmă următorul lucru: văzând în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înăuntrul meu. Deşi în afară arăt oarecare smerenie, totuşi o atribui propriilor mele puteri şi mă socot în faţa altora cel mai desăvârşit sau, cel puţin, nu mai rău decât ei.
Dacă observ la mine un neajuns, caut să-l acopăr cu aparenţe, necesitate sau nevinovăţie, mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consider drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii.
Mă laud cu binefacerile mele, iar înfrângerile în întreprinderile mele le socot jignitoare pentru mine; cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei.
Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop ori lauda, ori folosul meu duhovnicesc, sau mângâierea ce vine de la lume.
Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţ, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele sorbitoare de desfătări.
Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 68-69
