Să cultivăm florile virtuților în inimile noastre!

188

Cu ani în urmă, un monah mi-a spus: „Simt că întreaga mea viață este un pumn în stomacul lui Dumnezeu, iar Acela o răsfață și o mângâie”. Își urâse orice faptă potrivnică lui Dumnezeu din viața lui. Păcatul nu-l mai ademenea. Nu mai era același om ce fusese înainte. Ajunsese că nu-și mai putea recunoaște vechiul său sine. Îi părea rău pentru timpul pe care l-a pierdut fără nici o noimă ici și colo. De amânările deșarte, de tristețile fără rost, de pierderea curăției și a simplității. Se simțea nevrednic să fie iubit, să fie cinstit și să se ia aminte la el.

„Dacă ar ști oamenii cine sunt în realitate, zicea, toți s-ar scârbi de mine”. Nu cred că păcatele lui erau așa de înfricoșătoare, totuși așa le simțea, fiindcă era cu adevărat pocăit fericitul. Își plivise bine grădina inimii lui și o cultivase cu înmiresmatele flori ale virtuților.

De fiecare dată când și noi ne plivim grădina inimii, ar trebui să fim în mod special grijulii. Nu doar să ne amintim păcatele noastre ca să ne mărturisim regulat, după tipic, ci să și vedem dacă mai iubim încă acele păcatele și le mai facem cu ușurință. Merită să vedem cum le-am lăsat să prindă rădăcini și să se aprindă.

Spunând aceasta înțelegem o adâncă cercetare lăuntrică. Să găsim persoana noastră cea adevărată, identitatea noastră reală, chipul nostru, icoana noastră lăuntrică fără nici o spoială. Să nu luăm aminte la a părea, ci la a fi. Fără mască, șiretenie, ipocrizie, zâmbet fals, falsă politețe și false împăcări. Faptele nobile, nefățarnice, depline, naturale, curate, sincere. Nu cele nenorocite, evazive, improvizate și superficiale. Merită să ne cunoaștem și să ne împăcăm cu sinele nostru real, astfel încât pe acesta să-l transformăm și nu înfățișarea noastră exterioară, ca să-i facem pe cei buni și să ne cinstească. Această luptă cere voință, răbdare, insistență, grijă, cunoștință și, în mod necesar, ajutor de la Dumnezeu.

Fără El nimic nu putem împlini cum se cuvine. Rugăciunea noastră este aliat, ajutor și putere. Iar cea mai bună întăritură a rugăciunii este smerenia. Să mă prezint înaintea lui Dumnezeu gol, mut, neînvățat, neputincios. Și nu începe cu cei pe care nu-i iubești, cu care nu ești în relații bune și cu care ești certat. Du-te în grădina Ghetsimani și pe Golgota. Amintește-ți marea dragoste a lui Hristos, multele Lui binefaceri, puternicele și mântuitoarele rugăciuni ale Născătoarei de Dumnezeu și ale sfinților iubitori. Amintește-ți de dragostea prietenilor, a cunoscuților, a rudelor. Astfel se va înmuia inima ta și se va îndulci și va lăcrima. Atunci cu ușurință și cu iertăciune multă îți vei aminti și de cei care te-au rănit, care te-au nedreptățit, te-au îndurerat și te-au prigonit. Cu o asmenea rugăciune străpunsă, smerită și iertătoare, va veni sigur un somn dulce care ne va odihni cu adevărat.

În ciuda neputinței și a oboselii datorate trecerii anilor, Sfântul Apostol Petru zice în întâia lui Epistolă că „omul cel ascuns al inimii” rămâne viu până la sfârșit. Dorința de a iubi este o dorință naturală a inimii. Dacă nu ne împlinim această dorință, suferim. Iar dacă tânjim mult după ea, ne luptăm cu tărie, împrăștiind toate piedicile pe care le găsim în calea noastră, ne întărim și mai mult voința noastră, ca să ne atingem scopul. Această mare dragoste i-a caracterizat pe eroi și pe martiri. Este nevoie de cultivarea inimii pentru jertfelnicie.

În cei mai frumoși psalmi ai profetului David cerem de la Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”[1]. Îl rugăm străruitor pe Dumnezeu să avem o inimă pe care să o caracterizeze lumina, strălucirea, transparența și curăția. Dar altceva cerem și altceva facem. Este o sciziune între cuvintele și faptele noastre, o opoziție, o bolnavă și obositoare antiteză. Trebuie să depunem toți toate puterile noastre, ca să cultivăm inima noastră care suferă și să o facem dreaptă, iar nu strâmbă și pervertită.  

Moise AghioritulOmorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011


Articole postate de același autor
4249

Nu mai umblați cu fruntea-n jos că sunteți ortodocși!

  Nu mai umblați cu fruntea-n jos că sunteți ortodocși. Ridicați-vă frunțile, ridicați-vă spatele. Coloana vertebrală a ortodoxiei este Crucea lui Hristos. Hristos nu stă pe Cruce umilit şi cocoşat. Stă ca un Dumnezeu care ştie că învie ca să ne fie începătură învierii noastre.