După ce a terminat de spovedit un credincios, părintele Ioan l-a întrebat:
– Tu, când te rogi lui Dumnezeu, Îl minti?
– Cum să Îl mint, părinte?
– În timpul Sfintei Liturghii, de exemplu, când se cântă Heruvicul: „Noi care pe heruvimi cu taină închipuim ”, mintea ta e la rugăciune sau participi la slujbă doar cu gura? Îti silesti mintea să fie atentă la rugăciune? Sau când se cântă: „Pe Tine Te lăudăm ”, Îl lauzi în inima ta pe Dumnezeu?
– Părinte, slujba este prea lungă, nu pot fi atent la toată. Cât pot, stau atent, cât nu, îmi las mintea să alerge. Când se cântă „Apărătoare Doamnă ”, cânt si eu cu ceilalti.
Dar nu îi aduc Maicii Domnului multumiri pentru biruintă. Care biruintă? Care multumiri? Repet si eu, asta e tot ce pot să fac.
– Rău faci. Trebuie să încerci să întelegi ceea ce cânti. Unde nu îti e clar, întrebă-i pe altii. Dacă nu te pot lămuri nici aceia, atunci vino la mine.
– Dar parcă am citit că important este să rostesc rugăciunea, chiar dacă nu înteleg ce spun.
– Nu, este mai important să rostesti rugăciunea decât să nu o rostesti. Dar este mai important să încerci să întelegi ce rostesti. Papagalii nu se mântuiesc, nimeni nu se mântuieste repetând în mod mecanic rugăciuni. Rugăciunea trebuie făcută cu convingere, cu credintă. Si ce credintă poti avea când nu întelegi ce spui? Omul nu e un magnetofon care repetă rugăciuni, omul este o fiintă pe care rugăciunea îl uneste cu Dumnezeu. Numai aceasta este rugăciune.
Din Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI, Editat de Editura Egumeniţa. Galaţi. 2004
