Iată, Mirele vine în miezul nopții…

689

Iată, Mirele vine în miezul nopții
Și fericită e sluga pe care o va afla priveghind
Iar nevrednică-i aceea
Pe care o va afla lenevindu-se.

(Slujba Miezonopticii)

Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. (Matei 25, 1-3).

Întreaga noastră viață este o pregătire, o pregătire pentru a ne întâlni cu Mirele Hristos. Vorbitoare în acest sens este parabola celor zece fecioare. Cinci dintre ele s-au pregătit de întâlnirea cu Mirele Ceresc, traind și învățând iubirea de Dumnezeu, dovadă a dragostei lor fiind faptul că erau acolo, când sosise El, Îl așteptau... Celelalte cinci nu au greșit printr-o faptă anume, căci le se reproșează altceva: nu m-ați așteptat, nu m-ați iubit....

Întâlnirea cu Hristos va fi întâlnirea vieții noastre. Nici noi nu ne vom putea pregăti în ultimile clipe, asemenea celor cinci fecioare nebune, auzind ca răspuns la ruga noastră: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă, același răspuns înfricoșător: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi.

Multora dintre noi ni s-a stins candela credinţei. Ne-am risipit untdelemnul ei pe tot felul de nimicuri, însă pentru a-L întâlni pe Dumnezeu nu am mai lăsat nimic. Iar dacă nu-L iubim, cum am putea să-L luăm de Mire? Cum am putea deveni una cu El? Cum ne putem petrece veșnicia cu Cineva pe care nu L-am iubit, nu L-am cunoscut și pentru care nu tânjim cu adevărat…

Grijile vieții, viața trăită în întuneric și bătaia doar la porțile negustorilor acestei lumi, ne face să ne îndepărtăm tot mai mult de Cel care ne iubește atât de mult și-și dorește doar un singur lucru, să ne dăruim Lui…

Mirele întârzie…ne mai oferă timp, ne mai cheamă prin încercări și suferințe, căci la cuvintele dragostei sufletele noastre rămân reci și nepăsătoare. Dulceața păcatului ne afundă tot mai mult într-o amorțire sufletească, ne face să preferăm bucuriile trecătoare, să uităm că vom pierde o veșnicie cu Hristos…nu de atât că nu ar vrea El să ne primească, ci de atât că singuri nu vom putea rămâne alături de El.

Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită e sluga pe care o va afla priveghind… Dumnezeu nu ne cere lucruri imposibile. El cunoaște sărăcia sufletelor noastre. Și știe că nu avem noi lumina sau untdelemnul necesar, e gata El să ne ofere totul în dar. E gata să preschimbe întunericul din sufletele noastre într-o lumină a păcii și bucurii, într-un untelemn ce va arde spre mântuirea sufletelor noastre. Dar nu o poate face decât dacă îi permitem noi acest lucru.  Iată, Mirele vine, ieșiți în întâmpinarea Lui!

Hristos e mereu prezent în viețile noastre. Oare câți dintre noi pot răspunde că își asumă într-adevăr această prezență? Câți încearcă să lupte pentru a nu mai fi robi păcatului, pentru a-și închina viața lui Dumnezeu. Câți dintre noi în genere Îl consideră pe Dumnezeu “ Domn şi Stăpân al vieţii sale”?

"Nu de Dumnezeu mă tem, fiindcă e atotbun, ci de mine însumi; liber și rău fiind, pot să nu-I deschid ușa", spunea părintele Nicolae Steinhardt. Dumnezeu vrea mântuirea tuturor, El ne iubește cu o dragoste nemărginită. Însă nu ne poate sili spre nimic. Avem libertatea alegerii. Vrem să fim cu El sau ne este mai drag întunericul? De multe ori noi nu-I deschidem ușa sufletului de atât că înțelegem că viața noastră nu va mai putea fi la fel.

Ne place să fim “căldicei”, să ne trăim viața așa cum ne convine, iar periodic să mai privim și către Hristos, de parcă El ar fi o “variantă de rezervă” pe care o putem folosi dacă ne eșuiază toate celelalte.  Sau dacă am vrea să fim cu Dumnezeu, atunci doar în acea măsură pe care I-am “permite-o” noi, căci ne pare o povară acceptarea pe deplin a Lui Hristos. Însă această nehotărâre pe noi ne va costa. Și nu doar de atât că și Dumnezeu se va lepăda de acela, care mai înainte în nenumărate rânduri s-a lepădat de El. Noi înșine vom putea petrece o veșnicie alături de Mirele pentru care inima noastră nu simte nimic?

Hristos nu ne cere ceea ce nu-I putem oferi. De fapt nu cere de la noi nimic, căci toate sunt ale Lui…Ne cere un singur lucru: Fiule, dă-mi inima ta! (Proverbe 23.26). Cât mai e timp să-L rugăm să intre in inimile noastre, să ne izbăvească de împietrirea sufletelor, să ne trezească din nesimțire și să ne călăuzească spre unirea sufletelor noastre cu Sine.

Să ne deșteaptăm, strigând:

Sfânt, Sfânt, Sfânt
Ești Dumnezeul nostru...Miluiește-ne pe noi!

Natalia Lozan


Articole postate de același autor
1402

Şi dacă lumina din mine e mai degrabă întuneric …

În afară de timpul când ne rugăm, încercând să-I vorbim lui Dumnezeu, există şi momente, când ne vorbeşte însăşi Dumnezeu, atunci când auzim sau citim Cuvântul său viu, adresat tuturor şi în acelaşi timp, fiecăruia dintre noi în parte. Iar despte faptul că această conversaţie este cu adevărat misterioasă şi personală ne-o poate dovedi şi […]