Cred că am mai atins puţin acest subiect în serile noastre, dar merită să vorbim foarte mult despre acest aspect.
Şi la noi, anii ‘50-56 au adus o discuţie întreagă în revistele teologice. Pe de o parte, unii susţineau deasa împărtăşanie, pe de altă parte alţii susţineau rara sau foarte rara împărtăşanie. „Nici deasă, nici rară – spunea Sf. loan Gură de Aur- ci cu vrednicie“.
Imediat după 1990 s-a tradus din Sf. Nicodim Aghioritul o carte despre deasa şi rara împărtăşanie, ulterior reeditată. Cartea spune un lucru care mie mi se pare de bun simţ. Cartea spunea că există o posibilitate de a te împărtăşi din punct de vedere euharistic o dată în zi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, la fiecare Liturghie. Dar există şi o altă posibilitate de a te împărtăşi cu Hristos, în chip mistic, în fiecare clipă, în fiecare secundă, în altarul de taină al inimii tale. Şi, spunea Sf. Nicodim, dacă în fiecare clipă nu te împărtăşeşti de Hristos în inima ta, zadarnică îţi este orice fel de împărtăşanie o dată în zi, în afara inimii tale.
Cu alte cuvinte, dacă între interiorul tău şi exteriorul tău există o schizoidie, o rupere de sensuri, fariseismul acela despre care spuneam că subminează Liturghia subminează şi mântuirea. Nu te poţi împărtăşi de Hristos nici măcar o dată în zi dacă inima ta nu se împărtăşeşte în fiecare clipă din zi cu Hristos.
Iar când vorbim de vrednicie şi nevrednicie la Sf. Împărtăşanie – fie vorba între noi, nimeni nu e vrednic a se împărtăşi. Hristosul din noi ne face să fim vrednici de Hristosul din potirul de dinaintea noastră. Atunci, în această grilă de valori, a teopatiei, a împreună-pătimirii cu noi a Dumnezeului Celui Viu, între Hristosul Ce locuieşte în noi şi Hristosul dinaintea noastră, stă toată cheia mântuirii noastre, până la urmă! Noi ne împărtăşim şi ne mântuim nu pentru că ne învrednicim, ci pentru că Dumnezeu ne-a voit întâi. Or, e foarte greu să-i faci pe oameni să înţeleagă acest lucru.
Să încui toate şansele omului de a se împărtăşi iar mi se pare, într-un fel sau altul, o lipsă de scrupule pastorale. Şi o lipsă de bun simţ pastoral să faci din ţânţar armăsar de fiecare dată şi să-i spui omului că dacă se împărtăşeşte din 40 în 40 de zile, abia atunci e în regulă cu Biserica. 40 de zile după care calendar? Exact ca imposibila imagine pe care mi-am creat-o în toamna aceasta mergând în Canada, în care îmi dădeam seama că ora 7 dimineaţa, în România, când preoţii se pregăteau să meargă la biserică, era ora 12 noaptea pentru mine, în Canada, când eu mă pregăteam de somn.
În condiţiile acestea, în care timpul şi spaţiul sunt atât de fluctuante şi ancorate atât de diferit latitudinal şi longitudinal, este de dorit să ne păstrăm această unitate de sens mistic asupra împărtăşaniei, şi anume să înţelegem că nu noi suntem cei care-l dictăm lui Hristos când să ne împărtăşim, ci Hristos este Cel Care ne oferă şansa de împărtăşire. Şi, de obicei, e bine să nu ne refuzăm.
Eu am foarte mulţi – chiar studenţi teologi – care, după ce sunt dezlegaţi în scaunul spovedaniei să se împărtăşească, se simt extrem de scrupuloşi, îşi mai fac tot felul de temeri, se complexează şi se hiperbolizează, fiecare strănut din biserică transformându-l într-un fel de păcat şi, deşi vezi că arde inima în ei să se împărtăşească, există în ei o cenzură mult mai aspră care nu îi lasă să o facă. Pentru că au citit ei la nu ştiu ce părinte, la nu ştiu ce sfânt, la nu ştiu care cutărică, la câte-o tanti de prin biserică, că nu-i prea bine să se împărtăşească chiar atunci. Şi le spun de fiecare dată că, din fericire, Biserica e mai mult decât carte citită, e Carte întrupată. Adică este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a întrupat, şi dacă nu respecţi verbialitatea ta cu duhovnicul tău, cu ceea ce ai rostit cu el împreună şi cu ceea ce el ţi-a poruncit, până la urmă, duhovniceşte, chiar nu eşti vrednic de împărtăşanie.
Extras din Pr. Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, 2006, p. 279
