Fericiți cei săraci cu duhul, căci ei nu vin la Judecată, ci ajung la Viața Veșnică

671

„Înfricoșătoarea Judecată” – la auzul acestor cuvinte se cuvine să simțim frică. „Judecata de Apoi” e grija ultimă a omului și, când se va scurge și ultima secundă din existența Universului, oamenii vor învia, trupurile lor vor fi din nou unite cu sufletul lor pentru ca absolut toți să-și prezinte darea de seamă Creatorului...

Dar, desigur, am greșit când am spus că oamenii vor învia pentru a fi judecați. Căci păcătoșii vor învia nu pentru a-și primi pedeapsa pentru viața lor păcătoasă, ci pentru a-și primi răsplata: Învierea.

Din păcate, cu toții suntem nemuritori. Din păcate, pentru că uneori avem o dorință imensă pur și simplu să adormim și să avem un somn atât de strâns, încât nimeni și nimic să nu îndrăznească să ne amintească de păcatele noastre... Dar Hristos a înviat și tot ce se întâmplă cu Hristos se întâmplă cu fiecare om, căci Hristos poartă în sine toată plinătatea firii umane. Aceasta înseamnă că noi suntem purtătorii unei esențe menite învierii.

De aceea e greșit să presupunem că motivul învierii este Judecata.

Însă de se va produce învierea, se va produce și întâlnirea cu Dumnezeu. Iar întâlnirea cu Dumnezeu e întâlnirea cu Lumina. Acea Lumină, care luminează totul și până și acele lucruri pe care am fi dorit să le ascundem de noi înșine le face transparente și clare...

Și dacă acel lucru rușinos a rămas în noi, și continuă să ne aparțină, și nu este aruncat de noi prin pocăința noastră – atunci întâlnirea cu Lumina ne provoacă rușine și chin și devine judecată. Dar judecata în sine constă doar în faptul „că Lumina a venit în lume” (Ioan 3, 19).

Dar cu cine ne întâlnim oare la Judecată? Cu un Judecător care așteaptă livrarea noastră la cheremul Lui? Cu un Judecător care nu-și părăsește niciodată dormitorul impecabil și acum are grijă ca nou-veniții să nu păteze cumva, prin faptele lor, lumea adevărurilor și a legilor ideale?

Nu. Prin moartea noastră îi ieșim în Întâmpinare Celui care cândva singur ne-a ieșit în întâmpinare; Celui care a primit în Sine tristețile și durerile noastre omenești. Nu ne așteaptă dincolo un automat cu denumirea: „Dreptate”, și nici „Legea cosmică”, și nici „Karma”. Noi ne întâlnim cu Cel al cărui nume e Dragoste. Faptele noastre omenești, slăbiciunile și păcatele nu vor fi cercetate de un înger, care nu știe ce înseamnă păcat, luptă și neputință, ci Hristos. Hristos – Fiul Lui Dumnezeu, care a vrut să devină și Fiu al Omului. Și nici supraomul nu va judeca oamenii, ci Fiul Omului. Anume pentru că Fiul a devenit om „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22)

Fiul este Acel care, pentru a nu-i judeca pe oameni, a ales drumul durerii... El caută oameni pierduți, dar nu pentru a se răfui cu ei, ci pentru a-i vindeca. Amintiți-vă parabola cu oaia pierdută, parabola fiului risipitor...

Dumnezeu caută în sufletul omului un loc care încă nu este complet bolnav, un loc la care ar putea fi „anexată” veșnicia. Așa doctorii caută pe trupul unui om ars măcar un pic de piele nevătămată...

Despre o astfel de căutare se vorbește în parabola Sf. Petru Vameșul (pomenit la 22 septembrie), iar cuviosul Isaac Sirul spunea că nu zicem că Dumnezeu este „Just”, „Obiectiv”, căci El nu judecă după dreptate, ci după mila Sa.

Desigur, există dreptate în acea judecată, dar o dreptate ciudată: fiecare dintre noi poate să-și alcătuiască lista de legi după care va fi judecat, pentru că „așa cum judecați, veți fi judecați”. Dacă, văzând pe cineva păcătuind, voi spune: „Zadarnic el face acest lucru... Însă și el e om...” – atunci și verdictul pe care îl voi auzi cândva nu va fi, poate, atât de aspru. Și dacă eu vreau ca Dumnezeu să fie milostiv cu mine, atunci și eu trebuie să fiu milostiv cu ceilalți.

Căci ce înseamnă a nu judeca? „A dojeni înseamnă a constata un fapt: cutare a mințit... A judeca, pe de altă parte, înseamnă a spune: cutare e un mincinos... E judecarea firii sufletului omului, enunțarea unui verdict vieții lui. Păcatul judecării este atât de greu încât însuși Hristos compară păcatul aproapelui cu un vreasc, iar păcatul judecării aproapelui, cu un trunchi de copac.” Ne dorim ca Dumnezeu să aplice acest discernământ la Judecată: „Da, am mințit, dar nu sunt un mincinos; da, am desfrânat, însă nu sunt un desfrânat; da, m-am purtat cu fățărnicie, dar eu sunt fiul Tău, Doamne, creația Ta, chipul Tău... Șterge toată funinginea de pe acest chip, însă nu-l arde în întregime!” (Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare)

Și Dumnezeu e gata să facă acest lucru. El e gata să destituie monopolul „dreptății”, trecând cu vederea păcatele noastre. Dreptatea o cere doar cel rău: „dacă acest om a păcătuit și mi-a slujit mie, atunci Tu trebuie să mi-l lași mie pentru totdeauna.” Însă Dumnezeul din Evanghelie e superior dreptății. Iar cum spunea cuviosul Maxim Mărturisitorul, „Moartea lui Hristos este judecată asupra judecății”.

Să ținem minte așadar, că Cel care ne va judeca nu ne va cerceta păcatele, ci va cerceta posibilitatea noastră de împăcare și de unire cu El...

Însă pentru ca veșnicia să mă poată primi, fără păcatele mele, eu trebuie, de unul singur, să despart ceea ce este etern în mine, de ceea ce este trecător, adică să-mi însușesc chipul Lui Dumnezeu, identitatea mea, pe care mi-a dăruit-o El și să resping ceea ce am adăugat eu pe parcurs, păcatul. Dacă nu-mi va reuși acest lucru până mai este timp (Efeseni 5, 16), atunci trecutul meu, ca o halteră, mă va trage în jos și nu-mi va permite să mă unesc cu Dumnezeu.

Iată de ce, pentru a nu fi robul timpului, al păcatelor făcute pe parcursul vieții, omul este chemat la pocăință.

Prin pocăință omul o rupe cu trecutul păcătos, iar dacă îi reușește, viitorul lui nu va fi o urmare a păcatului, ci urmare a renașterii lui prin pocăință.

Însă e atât de dureros să rupi o bucată din tine și uneori, să mori (!), că nu vrei să o faci. Dar trebuie să alegi: sau acel trecut al meu mă va înghiți, mă va dizolva în sine, împreună cu viitorul meu, cu veșnicia mea, sau eu voi putea trece prin durerea pocăinței: „Să mori înainte de a muri, pe urmă va fi prea târziu” (C. S. Lewis, Till we have faces)

Așa că a venit timpul să deschidem Fericirile din Evanghelie și să le recitim. Acolo e lista categoriilor de cetățeni care vor intra în Împărăția Cerurilor fără a trece prin Judecata de Apoi. Prin ce se aseamănă toți cei enumerați în acea listă? Simplu: Nici unul dintre ei nu se consideră nici bogat, nici vrednic.

Fericiți cei săraci cu duhul, căci ei nu vin la Judecată, ci ajung la Viața Veșnică.

Andrei Kuraev

traducere și adaptare Cristina Dicusar

sursa http://foma.ru/

 

Articole Asemănătoare
5788

Îngerul păzitor ne numără pașii…

  Odată a venit un grup de credincioşi la Părintele Cleopa: – De unde sunteţi voi, mamă? – De la Bârlad. – Ei, tocmai de acolo! Voi ştiţi că de când v-aţi pus în gând să veniţi la mănăstire, îngerii voştri v-au numărat paşii, bănuţii şi osteneala voastră? Cu acestea toate îngerii voştri se vor […]

Articole postate de același autor
254

Aşa să vă petreceţi toată viaţa, în lupta cu sine şi cu vrăjmaşul

Îmi închipui nevoinţa vieţii dumneavoastră. Dar nu vă grăbiţi, draga mea, spre mângâieri, odată ce v-au căzut sorţii să lucraţi duhovniceşte, ci mai degrabă deprindeţi-vă să vă încredinţaţi voii lui Dumnezeu; numai atunci răbdarea voastră capătă un conţinut nou şi va deveni o nevoinţă mântuitoare a lucrării pentru Dumnezeu. Acum cel rău se năpusteşte iarăşi […]



Urmăriți-ne pe Facebook!