„Ești mamă!”

1387

Sunt clipe în care nu mai există nimic, nimic în afară de noi, noi amândoi – și stăm așa, față către față: eu aplecată spre el, el – înălțându-și iubirea la mine.

Sunt clipe care nu se pot explica – nu ne spunem nimic, sau poate ne spunem, dar ce mai contează? Sau poate, doar, pâlpâim amândoi, prinși în aceași tăcere de timp, în aceeași adâncime de timp, cu aceeași dăruire a plinirii de timp.

Eu știu tot despre el și-i mângâi dulce mânuțele goale, „trup din trupul meu…, îndrăzneală din fricile mele…, înălțare din drumul meu înapoi…”; el mă privește atent, pipăie degete, palme, vrea să știe.

Și iată: cercetează pleoape, buze – întinde mâna la plete, priviri… și atinge, atinge, până când obosit îmi cade în brațe – și iubirea noastră-i la fel. Stă acum nemișcat, trupul lui mic îmi pâlpâie în brațe; „am aflat”, spune liniștea lui.

„Ce știi tu despre mine?”, întreb.

„Ești mama!”, leagănă-n pleoape răspunsul.

de Florica Bațu-Ichim,
din volumul Petala infinitului alb,
în curs de reeditare la Editura Cathisma

stiripentruviata.ro/


Articole Asemănătoare
1842

Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii

Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar… bineînţeles că nu îi veţi spune mamei dumneavoastră.” I-am răspuns: „Bineînţeles că îi voi spune.” Şi aşa am şi făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea ca să-i spun că medicul a telefonat să […]

Articole postate de același autor
4337

Când afli pace neschimbată în calea ta, teme-te!

Când afli pace neschimbată în calea ta, teme-te, pentru că eşti departe de cărarea pe care păşesc picioarele obosite ale sfinţilor. Căci cu cât păşeşti mai sigur pe calea ce duce spre cetatea împărăţiei şi te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atâta să ai mai mult ca semn tăria necazurilor ce te întâmpină. Și […]



Urmăriți-ne pe Facebook!