Dumnezeu nu se mânie în deșert!

501

Sărmana Mătușa Margareta, acum se găsește sus, în rai, împreună cu îngerii, pe norii cei aurii, aproape de Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu și de toți sfinții, pe care atâta îi tot tămâia și îi tot pomenea, făcând metanii în fiecare seară înaintea iconostasului, în mica biserică a enoriei…

Și totuși, nu îndrăznea să nădăjduiască că va merge în rai, și zicea:

– Oamenii se pierd, fiule! Se pierd și nici măcar nu pricep asta! Nu trebuie să ne împuținăm în credință și să încetăm să facem cele ce trebuie, cele ce ne învață părințeii și cele pe care le știau cei bătrâni…

Iar printre aceste „cele ce trebuie”, care îi insuflau o evlavie autentică și nevinovată, se numărau metaniile, însemnarea cu semnul crucii, lumânările ce ardeau cu flacără lunguiață, icoanele din colț cu ștergare albe, dantelate, praznicele cu priveghere de toată noaptea, utreniile de la liturghiile arhierești, urmărirea cu atenție a sfintei liturghii și ținerea cu strictețe a tuturor rânduielilor religioase, dintre care cea mai importantă era Postul cel Mare… Postea miercurile și vinerile, ținea postul Sfinților Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, al Înălțării Sfintei Cruci, oricând găsea scris în calendar sau când sufletul ei simțea că era nevoie. Dar cel mai mare post era Sfântul și Marele Post al Păresimilor.

– Oamenii se pierd, fiule! Se pierd și nici măcar nu știu asta! zicea sărmana Mătușa Margareta. Iar noi, ispitele, reprezentanții celui viclean și prea-rău, în acea sihăstrie plină de pace a bunei bătrâne, se părea că, într-adevăr, urmăream tocmai să o pierdem…

giagia post in

O săptămână întreagă, după Duminica Lăsatului Sec, obișnuia să postească cu osârdie, mâncând salată, măsline, bob fiert și, din când în când, câte un pic de halva, singurele mâncăruri pe care și le îngăduia. Abia în Duminica Întâi călca puțintel postul și gătea ceva cu ulei: anghinare sau pilaf cu caracatiță… După care urma un pic de vinișor, „ca să se mai întremeze inima, fiule”, pecetluind astfel „dezlegarea la ulei și vin”.

Cât privește nucile și smochinele cu care ne trata pe noi, copiii, pentru Mătușa Margareta erau cu totul interzise… Dar nu fiindcă nu făceau parte din „cele ce trebuie”, ci pentru că nu mai avea nici măcar un dinte. Niciodată nu ne dădea nucile nesparte, din mai multe motive, nu neapărat de drag: întâi și întâi, îi păsa de buna funcționare a ușii de la intrare, pe care noi, dacă prindeam ocazia, o făceam spărgător de nuci, lăsând pe ea urmele reprezentative ale acestei activități. La fel, îi păsa de albul văruit al terasei din curte, ultimul nostru refugiu pentru spartul nucilor, pe care le loveam cu pietre.

– Bre, iudelor! Bre, iudelor! striga, pricepând ce făceam… Veniți aici, că vă sparg eu nucile!

Niciodată nu știam ce o preocupa mai mult dintre acestea trei: sănătatea dinților noștri, buna funcționare a ușii sau curățenia terasei?

Și totuși, noi, „iudele”, ne puseserăm în gând să o murdărim. Afară, în șura din capătul grădinii, ca să nu murdărească bucătăria ce strălucea de curățenie, se pusese să gătească pilaf cu caracatiță, în vreme ce pentru noi, într-o altă oală, fierbea pilaf adevărat, cu carne, pilaf pe care numai Mătușa Margareta știa să-l gătească, cu altruism, spre binele celorlalți…

Iar ispita frigea în mințile noastre, pe când ne jucam „călugărul” pe dalele albe și negre din curte… Nici măcar n-am pierdut vremea să ne înțelegem între noi, ci dintr-o privire am făptuit răul: o bucată de carne grasă a aterizat în pilaful ei de post, amestecându-se cu bucățile ce caracatiță uscată…

Cu ce emoție am așteptat după amiaza, cu ce nerăbdare am căutat să o vedem începând să mănânce, uitând de pilaful nostru gustos și uitându-ne la pilaful ei de post… Și iată, de unde nu ne așteptam, după una sau două îmbucături, furculița ei a dat peste corpul delict. L-a întors pe-o parte, la întors pe cealaltă, cu sfântă teamă… Fața ei bătrână și compătimitoare a dobândit o expresie zdobită, ne-a privit lung, pe când noi priveam în farfuriile noastre, gata să râdem, dar fără să fim în stare. Ne așteptam la dreapta noastră judecată… Dar ea spuse doar, cu durere, împingând farfuria:

– Păcatul în gâtlejul vostru!

Iar adevărul e că, așa de parcă Păcatul ar fi fost un ingredient al pilafului, ceva veni și ni se așeză chiar în gât! Ne-am poticnit, am înghițit în sec, ne-am lăsat mâncarea și, căzând cu fețele pe masă, am început să plângem cu hohote.

Atunci buna bătrână, pe care jalea și pocăința noastră o mișcaseră, biruindu-și orice supărare, orice evlavie și orice credință, a încercat să ne mângâie. Și luând carnea Ispitei, a început și ea să mănânce, înaintea ochilor noștri plânși și uimiți, zicând:

– Luați, bre! Mâncați! Și lăsați plânsul! Luați și mâncați, că Dumnezeu nu se mânie în deșert!

sursa pemptousia.ro


Articole Asemănătoare
10372

Patru arme împotriva ispitelor

Satana este vrăjmaşul care urăşte binele, este plin de viclenie şi răutate, şi zi şi noapte, în fiecare clipă şi în fiecare ceas, ne războieşte, ne necăjeşte şi ne ispiteşte. Acum te povăţuiesc să mânuieşti patru arme nebiruite. Cu aceste arme, desigur, dacă le vei folosi cu mare atenţie, îndemânare, râvnă şi vitejie, nu numai […]

Articole postate de același autor
1610

În inimă are loc cea mai mare luptă a nevoitorului creştin

Sfântul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei”. Faptul că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu înseamnă că harul dumnezeiesc şi satana se află în ea în acelaşi timp. Sfântul Diadoh al Foticeei precizează acest lucru: „E drept că inima […]