Fiecare om, şi popoarele, şi Biserica, plutesc pe marea acestei vieţi, prin puterile fireşti şi suprafireşti care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihneşte, chiar dacă Îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o ameninţare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeieşti.
El este pretutindeni, păzeşte toate, toate le încălzeşte cu adierea iubirii Sale, însă de făptuit, le lasă pe făpturile Sale să făptuiască, cu puterile date de El, potrivit legilor şi rânduielilor pe care El le-a lăsat şi le păzeşte pretutindeni.
Nu făptuieşte El toate, chiar dacă toate de la El sunt şi fără El nimic nu se întâmplă. Totdeauna e gata să lucreze El Însuşi, atunci când nemărginita Sa înţelepciune şi dreptate găseşte că e de trebuinţă.
Rugăciunea pune în mişcare lucrările dumnezeieşti; dar cea mai bună rugăciune este aceasta: „Doamne! Toate le ştii, fă cu mine precum voieşti!”.
Din Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 153-154
