De ce-ai venit în astă lume?
căci toate parcă-s prea străine
și prea nepăsătoare trec
sorbind din seva ce te ține.
Și ce motiv ai mai găsi să mergi
spre acel ceva atât de îndepărtat,
când înaintând te pomenești
de fapt, la aceeași linie de start.
Și totuși o să mergi necontenit,
căci orice zăboveală
te apropie de acel sfârșit
amarnic, nedorit.
N-o iei pe drumul larg și fățuit,
e prea de tot înghesuit
de aspiranți la fericire
grabnică și fără îndatorire.
O iei pe drumul mai îngust,
puțin umblat și greu de străbătut,
călăuzit de un ideal vetust
vrei să-l urmezi neabătut.
E neînțeleasă nebunie,
dar oare nu mai mare ar putea să fie
de cele trecătoare și veșnic schimbătoare
prea inutilă alipire?
Iar într-o zi la capăt de puteri,
cu spini în tălpi și palme-n bătături,
o bucurie la care nu puteai să speri,
te va cuprinde și-ți va rămâne pururi.
Anișoara Melnic
