Crucea ne însoţeşte în toată viaţa noastră, de la botez până la mormânt, când ne odihnim întru nădejdea Învierii sub umbra crucii. Crucea are multe semnificaţii în viaţa creştinului. Neputinţele şi necazurile din viaţa unui om sunt crucea pe care o poartă pe drumul vieţii. Pentru cineva crucea poate să însemne lipsa sănătăţii, faptul că s-a născut foarte sărac şi necăjit ori a căzut într-o boală incurabilă, pe care o poartă toată viaţa. Crucea poate fi şi un eşec ori regretul unei neîmpliniri. Crucea copilului orfan este lipsa de dragostea părintească. Crucea cuiva care şi-a pierdut soţul sau soţia este crucea văduviei, durerea provocată de dor şi de singurătate. Există şi o cruce a sărăciei, a celor lipsiţi de bunuri materiale, după cum există şi o cruce a grijilor oamenilor bogaţi, dar singuri, izolaţi şi invidiaţi. Minţile sclipitoare ale teologiei au văzut şi o cruce a geniului, a omului intelectual, neînţeles de societatea în care trăieşte, uneori prigonit, de cele mai multe ori invidiat şi apostrofat de suflete care nu i-au înţeles misiunea.
Crucea este şi lupta sau osteneala de a săvârşi binele, a mărturisi adevărul şi a face dreptate într-o lume plină de răutăţi şi de invidie. Deci chiar dacă suntem sănătoşi sau nu ştim ce înseamnă durerea de a pierde o persoană iubită, sau avem o situaţia materială bună, totuşi avem datoria de a ne lua crucea ostenelii săvârşirii faptelor bune, căci nimeni nu se poate mântui fără osteneală. Sfântul Isaac Sirul spune: „Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ”.
Cu toţii avem o Cruce de purtat. În faţa Crucii lui Hristos, putem alege:
Să luăm Crucea. Este greu, atât de greu, încat e posibil să cădem de mii de ori pe acest drum al crucii. Să fim zdrobiți de greutatea ei, mai ales că nu lipsesc cei ce ne biciuiesc pe drum, ne ocărăsc şi îşi scuipă ura adunată în inimă asupra noastră, numai pentru că am ales să Îi urmăm lui Hristos. Dar fie şi căzând de mii de ori, Domnul va fi acolo să ne ajute, pentru că şi El s-a lasat ajutat de Simon din Cirene, când a căzut sub greutatea supra-omenească a Crucii Sale. Esenţialul în aceste clipe este să strângem Crucea şi mai tare în braţe, să nu îi dăm drumul, să ne legăm prin ea de Hristos. Să îi urmăm Lui, chiar dacă am fi ultimul din turmă, chiar dacă simţim că în fiecare clipă parcă cedăm. Să nu cedăm, orice ar fi!
O altă variantă ar fi să cârtim împotriva Crucii. Crucea, când cârteşti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabilă, chin, iad. Harul nu poate veni în inima unui om ciudos sau în inima unui om care duce crucea îmbufnat şi răvrătindu-se împotriva Celui ce ne cheamă la drum. Dar nici în acest caz nu suntem lipsiţi de nădejdea mântuirii. Domnul aşteaptă, cu drag, cu dor, cu îndelungă răbdare ca acesta să renunţe la egoism, să renunțe la gândul că ar putea să mai taie din greutatea Crucii, să nu fie nevoit să se jertfească întreg.
Iar ultima variantă ar fi să trădăm Crucea. Acesta este singurul mod în care suntem „scutiţi” de Cruce. Putem să Îl trădăm pe Hristos, şi aşa nu vom fi obligaţi să luăm Crucea, nici să Îl urmăm pe Acesta Răstignit. Aflându-ne pe drum, având deja Crucea, putem, atunci, să trădăm. Cum? Să ne împrietenim cu cei ce ne biciuiesc. Să încercăm să le intrăm în graţii sau pe sub piele, cum se zice. Să ne alăturăm glumelor ucigaşe pe care le fac pe seama celui Răstignit. Sau să tăcem când fac acestea. Să căutăm protecţia lor şi să ne luăm partea lor în această viaţă, pierzându-o în schimb pe cea veşnică. Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne îndulcim cu vorba poporului „o mână o spală pe alta şi amândouă spală faţă”, când ne spunem „lasă mă, că merge şi aşa!”. La Hristos nu se merge cu jumătăţi de măsură, cu compromisuri. Un proverb al poporului român spune foarte adânc: „Decât să înting în unt şi să mă uit în pământ, mai bine înting în sare şi mă uit la soare!”. Există o demnitate în a-ţi purta crucea!
Acum, cât suntem sub cruce, suntem chemați să privim la ea și la Cel ce S-a jertfit pe ea, udând-o cu mult sânge nevinovat. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog și dogmatist român, spune că cel mai frumos şi convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea lui Hristos de pe Cruce. Crucea ne învață că din orice cădere există și ridicare, totul depinde de noi!
