Există lucruri irecuperabile. Oamenii sînt recuperabili întotdeauna.
Atunci cînd cineva face o greșeală, de obicei o face din neștire. Greșelile făcute în urma unui conflict de conștiință, nasc un lanț nesfîrșit de alte greșeli, care sfîrșesc într-o înfrîngere totală. Cea mai mare greșeală nu e prima, ci a doua, pentru că ea o întărește pe prima și devine ușa tuturor greșelilor care vor urma.
Greșelile nu se repară. Orice încercare de a repara o greșeală se aseamănă cu încercarea unui copil de a șterge o pată mică de cerneală de pe o foaie albă: pînă la urmă el face o gaură murdară în hîrtie. De altfel, o pată mică de cerneală nu ne împiedică să citim o scrisoare, iar alteori ea poate părea plină de farmec și autenticitate.
Am cunoscut oameni care și-au irosit viața în strădania de a repara o greșeală de tinerețe. A repara, pentru mulți dintre ei, a însemnat a ascunde. Ei au reușit să ascundă atît de bine greșeala tinereții lor, încît au ajuns să o uite cu totul. Un lucru nu l-au putut uita: sentimentul vinovăției. Acest sentiment, care este cel mai greu de pe pămînt, i-a făcut să urască acea faptă ca pe Distrugătorul vieții lor. Dar fapta nu mai era în ei, pentru că ei au ascuns-o. Acum fapta era în ceilalți. Așa au ajuns să urască oamenii, să urască viața, să urască și să se ascundă.
Atunci cînd Dumnezeu a întrebat-o pe Eva dacă a mîncat din pom, Eva a dat vina pe șarpe. Adam a mers și mai departe: el a dat vina pe Eva, dar nu oricum, ci zicînd: ”femeia pe care Tu mi-ai dat-o m-a îndemnat”, adică L-a învinuit pe Dumnezeu de faptul că i-a strecurat un intrus care l-a făcut să nu fie la fel de bun și de corect ca întotdeauna.
Pînă la urmă, ceea ce ne împiedică să devenim mai buni este chiar dorința de a părea mai buni. A părea – iată începutul minciunii.
”Oricine dorește să-și scape sufletul său, îl va pierde și oricine se va lepăda de sine, va trăi”, a zis Hristos. Oricine ține la bunul său nume mai mult decît la adevăr, își va pierde și numele și sufletul, iar cine își va recunoaște vina, va avea un nou prilej de a o lua de la început.
Ce altceva mai vrednic de admirație este pe pămînt, decît omul care nu se teme să o ia de la început? Tot așa, nu este nimic mai jalnic decît omul care adună pămînt în jurul greșelilor sale, fără ca măcar să bage de seamă că se îngroapă și el laolaltă cu ele.
Pr. Savatie Baștovoi, http://rucodelie.ro/
