O perioadă, cincisprezece ori douăzeci de ani, n-am dat niciun cuvânt de folos. M-am ferit a da sfaturi, dar am simţit cândva, m-a mustrat, că un talant mi-a dat şi l-am îngropat. Şi pe urmă, când a venit la mine un părinte sau cineva cu vreun necaz, nu am mai avut răbdarea asta să nu-i spun, şi-a trebuit să-i zic un adevăr. Şi, spunându-i, am simţit că Duhul Sfânt nu mă mai mustră că un talant mi-a dat şi l-am îngropat.
În mănăstire cât am stat, atât am simţit ajutorul lui Dumnezeu: cât m-am ferit să judec şi am luat tot asupra mea; iar când am zis că şi cutare îi vinovat, atunci gata... am pierdut. Când eram în mănăstire, era un frate, mai bun ca mine, dar s-a întâmplat că s-a jeluit mie de ispitele lui.
Şi eu, în timpul acesta, am bătut în struna lui: „Da, da..., ai dreptate, ai dreptate...”. Şi în timpul acela, eu m-am despărţit de Dumnezeu, pentru că am judecat pe aproapele. El o zis că cutare face aşa şi aşa, şi că-i un hoţ şi-un potlogar; şi eu tot am bătut în struna lui: „Da. Da, da... ”. Dimineaţa mi-am luat rămas bun, şi mi-a zis:
– Bogdaproste c-ai venit, de-abia te aştept să mai vii.
– Vai de mine, i-am zis. Ce-am vorbit noi azi noapte... Nu mai este nevoie să vină Hristos pe pământ. Noi am făcut judecata.
După aceea, ce să vezi, ce ispite am avut... Şi când am mers la mărturisit, duhovnicul mi-a spus:
– Ispitele astea le ai din cauză c-ai judecat.
Atunci Duhul Sfânt m-a lăsat în părăsire şi dimineaţa eram năuc de cap, obosit, şi mă durea capul... De atunci m-am întâlnit cu un părinte şi mi-a zis:
– Câte zile vei avea, să te fereşti a judeca şi a osândi. Când îţi spune gândul că acela nu corespunde, ori este păcătos, să-i spui aşa gândului: „Eu sunt mai păcătos ca acela! Acela poate se mărturiseşte, poate plânge, poate are smerenie, şi Dumnezeu îl iartă pe el pentru că el se pocăieşte”.
Din Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p. 47-48
