Nu trebuie să nu primim Duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre.
N-am fi, dealtfel, vrednici să primim nici Împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stând în mănăstiri, în aşa fel măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti, încât socotesc că Împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă, pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi, aceştia fără îndoială cad într-o mai mare trufie decât cea de care se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc, ei se socotesc vrednici de a o primi.
Cu mult este mai drept ca, devreme ce în această umilinţă a inimii, în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, să o primim ca un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai odată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine.
Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, p. 722
