“Aflarea celor pierduți”

1718

În anul 1997 am venit, jună cu mari ambiții, dintr-un orășel de provincie ca să cuceresc capitala. Mi se părea că imediat ce piciorul meu se va coborî din vagon pe Pământul Făgăduinței o să cânte fanfara și toți o să cadă la pământ de fericire că mă văd...

            A ieșit însă cu totul altfel. Prietenul tatei n-a venit să mă ia de la gară cu toate boccelele, cu pernele și cu păturile mamei, și am rămas să stau stingheră în gară cu toate catrafusele – însă eram o fată atât de veselă, de optimistă și de energică, încât această primă întâlnire cu Moscova nu m-a speriat și nu m-a indispus câtuși de puțin. M-am apucat imediat de rezolvarea problemei date, și după o oră eram deja în apartamentul unor cunoscuți, unde trebuia să locuiesc.

            Pe atunci intrasem deja la facultate. Părinții nu mi-au dat voie să locuiesc la cămin, temându-se că fiica lor va fi coruptă și nenorocită de toate chefurile și dezmățurile din cămin și că nu-i va mai arde de învățătură, iar ca să locuiesc separat nu aveam destui bani.

            Părinții mei sunt oameni de aur. Toată viața au muncit, amândoi sunt profesioniști de înaltă clasă în meseria lor, însă au lucrat toată viața cu mâinile, n-au avut posibilitatea să facă o facultate; s-au străduit din răsputeri ca măcar copiii lor să învețe și să ajungă cineva. De aceea, trăgeau de dimineața până seara, când se întorceau de la serviciu nici măcar nu mai puteau să vorbească, atât de obosiți erau - și asta numai și numai ca să-și crească copiii.

            Eu și fratele meu vedeam asta. Am fi vrut să ne îmbrăcăm după ultima modă, să ne lăudăm față de prieteni cu călătoriile primite, însă părinții n-au avut posibilitatea să ne ofere toate aceste lucruri. Lucruri ni se cumpărau doar când era nevoie neapărată, iar să-i batem la cap pe părinți ori să facem crize de isterie ne era rușine, fiindcă vedeam cât de greu câștigă pâinea cea de toate zilele și enorma lor dorință de a face totul ca noi să avem un viitor fericit.

            Însă de pe atunci am luat hotărârea neclintită: „Voi învăța la Moscova! Neapărat la facultate”, și am mers către acest scop: învățam bine, aveam numai note mari, deși nu eram “tocilară”, mă și distram, cu toate că eram îngrădită și părinții urmăreau cu strictețe ca la ora nouă seara să fiu acasă. Acum mă amuz când îmi amintesc că prima dată m-am întors la trei dimineața acasă dintr-un club de noapte când aveam 25 de ani – venisem de la Moscova! Însă atunci era de domeniul fantasticului să mă lase fie și numai până la 11 noaptea...

            Așadar, visul meu s-a împlinit: am intrat la facultate și am început să locuiesc la Moscova. Trebuie spus că eram o fată arătoasă, în orășelul meu eram înconjurată de atenția masculină și, bineînțeles, mă gândeam că la Moscova, fără îndoială, și cavalerii sunt mai de Doamne-ajută, și viața este mai veselă, și că o pun mâna imediat pe cel mai frumos și bogat dintre tinerii burlaci – însă visul meu întârzia să se împlinească ... Locuiam la o băbuță ( rudă a unor prieteni), la care închiriasem un colțișor. Din acel moment a și început viața mea adultă departe de mama bună, care te mângâie și te hrănește. Au început scandaluri permanente cu băbuța: ba că i-am luat mărul, ba că nu gătesc pe ochiul de aragaz care trebuie și așa mai departe.

            Trebuia să tac și să strâng din dinți. Altă ieșire nu aveam. Părinții îmi trimiteau 500 ruble pe lună. Programul cursurilor era foarte strict, nu aveam nici o posibilitate să lucrez, iar să mă las de școală ca să muncesc nu mă aranja, deoarece înțelegeam că fără studii superioare nu o să-mi ating scopul, și pe deasupra cum să-i dezamăgesc pe părinți, care mândreau atât de tare că fiica lor învață la Universitatea din Moscova, la secția fără plată?

            Între timp, cavalerii nu se grăbeau să mi se arunce la picioare. Vorbeam în grai de provincie, mă distingeam prin aspectul meu exterior  de provincială... iar bani să mă îmbrac bine nu aveam. A început prima depresie, simțeam că înnebunesc, nimic nu era așa cum îmi închipuiam eu. La un moment dat, o colegă mi-a făcut cunoștință cu prietenii ei, dintre care unuia i-a plăcut mult de mine. Am început să ne întâlnim: el mă iubea, eu îi dădeam voie să mă iubească. Pe atunci eram încă virgină... Băiatul era de familie bună, simpatic, obișnuit, mai în vârstă decât mine; și el era pe atunci student într-un an de studiu superior și locuia cu părinții săi. Aveam oarecare sentimente față de el, însă nu-l iubeam și chiar cumva îmi era rușine cu el, considerând că merit ceva mult mai bun – dar cel puțin apăruse în viața mea o distracție: ne sunam, ne întâlneam, nu mai eram singură. După o jumătate de an a devenit primul meu bărbat. Mă cerea în căsătorie, părinții lui mă adorau – dar eu înțelegeam că nu este ceea ce-mi trebuie mie. Mă plictiseam cu el. Era ca plastilina în mâinile mele, faceam ce voiam cu el.

            Ne-am întâlnit încă o jumătate de an; am început să-l înșel, sfera relațiilor mele s-a lărgit. M-am împrietenit cu niște manechine din agenția, faimoasă pe atunci, Red Stars. Am început să devin „capitalistă”, treptat, și accentul de provincie a devenit mai puțin evident, am început să mă și îmbrac mai pe fasonul moscovit. Din banii economisiți cumpăram haine noi la Lujniki, dar făceam ce făceam și nu eram mai prost îmbrăcată decât prietenele mele, căci, slavă Domnului, am gust și “miros” fin în ce privește moda și combinarea lucrurilor.

            Așadar, de băiatul acela m-am despărțit – oricum nu aveam cine știe ce dragoste de el, și pe deasupra începuse șă-și revendice drepturi asupra mea... Pe atunci, viața mea de capitală era deja în curs de aranjare. Vârtejul distracțiilor mă absorbise cu totul: discoteci, cluburi, baruri... Îmi așteptam prințul fermecat călare pe cal alb, dar în privința asta nu-mi ieșea nimic, nimeni nu intra în vorbă cu mine cu intenții serioase. În pofida vieții mondene furtunoase, învățătura n-avea de suferit. Trăiam după principiul:”chefurile nu sunt un motiv pentru a lăsa baltă cartea“, și dacă mă întorceam de la club la șase dimineața, până la șapte și jumătate învățam, dormeam o jumătate de oră și mergeam deja la primul curs.

            Am schimbat o băbuță pe alta... și acolo am închiriat un colțișor, însă eram singură, la fel ca înainte, adică aveam cavaleri și admiratori, mereu petreceam undeva cu cineva. Prietenele manechine îmi făceau cunoștință cu oameni bogați; credeam că asta e fericirea, că uite acum se va îndrăgosti unul dintre ei de mine, că ne vom întâlni, că mă va ajuta, însă toate acestea erau „castele din Spania”. Câteodată, unii dintre cavaleri mă ajutau material; chiar aveam nevoie, căci într-adevăr nu îmi ajungeau bani, însă nu ceream niciodată.

            Uite așa, singurătatea era tovarășul meu nedespărțit, fiindcă reacționam doar la cei bogați și frumoși, și părerea superbună pe care o aveam despre mine însămi nu-mi permitea să mă cobor cu picioarele pe pământ și să mă uit la băieți simpli – dar nu știu, ori trecutul meu provincial să făcea simțit, ori bărbații vedeau în mine o fată dintr-un oraș mărunt, care nu vrea decât să se mărite cât mai repede cu un moscovit.

            Mă rugam. Trebuie spus că părinții mei sunt credincioși, dar în familie nimeni nu ținea posturile, nimeni nu știa rugăciuni speciale, dar toți aveau cruciuliță la gât și pur și simplu nădăjduiau totdeauna numai în Dumnezeu. Dacă se rugau, se rugau cu cuvintele lor.

            Viața personală nu mi se aranja deloc. Nimic nu-mi ieșea: admiratori, relații frivole. Existau și băieți care vroiau să aibă o relație serioasă cu mine, dar eu nici măcar nu-i luam în seamă ca admiratori, ci doar așa, ca prieteni... Erau oameni simpli, fără pretenții: fie studenți, fie simpli manageri. Or, eu, după ce simțisem, mulțumită prietenelor manechine, gustul vieții „de succes” – escapade în restaurant și cluburi scumpe, în mașini scumpe - , mă întorceam în colțul închiriat la băbuță, dar nu mai puteam să mă întâlnesc cu un băiat „simplu”. Iar bogații nu îmi propuneau mai mult decât relații „de troc”, nici așa asta nu-mi convenea. Să mă culc pe bani? NU!

            Nu aveam în suflet pace și tihnă. De-a lungul câtorva ani am cerut de la Maica Domnului să-mi dea fericire în viața personală și să-mi trimită omul meu – dar totodată continuam să trăiesc așa cum trăiam, deși la biserica mergeam regulat și nădăjduiam și credeam în ajutorul lui Dumnezeu.

            În ultimul an de facultate am făcut cunoștință, la ziua de naștere a unei prietene, cu un bărbat. La început nu am simțit nimic deosebit. El era plăcut, chiar foarte, om de afaceri. Se purta nepretențios. Petrecerea a început la ora două după-amiază, așa încât am petrecut împreună practic toată ziua. Am înțeles imediat că mă place. Prietena mi-a zis că este burlac. Mai mare decât mine cu 11 ani. Vorbea foarte frumos, îmi făcea curte, aveam o mulțime de lucruri în comun; în acea zi nu am stat de vorbă decât unul cu celălalt. La sfârșitul serii m-am culcat cu el: ori eram amețită de vin, ori pur și simplu mă atrăgea foarte tare, nu știu... Asta a fost prima dată când mi-am permis o asemenea libertate nemaiauzită, dar întrucât nu vedeam nici o perspectivă cu el, am hotărât: „ N-are decât să creadă ce vrea.” Când m-a dus cu mașina acasă, mi-a cerut numărul de telefon. Eu, izbucnind în râs, i-am zis că n-am de gând să i-l dau - și, sărutându-l în fugă, am țâșnit din mașină. Și atunci a început totul...

            Nu vreau să intru în amănunte. O fetișcană oarecare îndrăznise să-l refuze pe omul căruia nimeni nu-i refuza niciodată nimic! Bineînțeles, după câteva m-a găsit. Mă jucam cu el ca pisica și șoarecele; faptul că asta îl scotea din minți pe un bărbat în toată firea și îl face să vrea să mă cucerească îmi măgulea vanitatea. El m-a prevenit că oricum o să fim împreună, iar eu îi spuneam: „ha, ha” drept în față. S-a dovedit că avea dreptate. Omul acesta mi-a dat peste cap toată viața. După câteva luni am început să trăim împreună. Eu m-am mutat la el. M-am îndrăgostit atât de tare, că prezența lui era suficientă ca să mă îmbete... Dragostea și patima se amestecau... Respiram și trăiam doar prin el. Mi se părea că este pur și simplu imposibil să iubești așa, și am făcut cea mai mare greșeală, cred, din viața mea: mi-am permis să mă „topesc” în alt om. Am terminat toate legăturile dinainte, am încetat să mai merg prin cluburi, nu mai știam decât drumul facultate-casă-facultate.

            El era gelos pe mine – de altfel, și eu eram geloasă pe el. Vedeam că poate fărăr efort să seducă orice fată – asemenea aură și carismă avea. I-am picat cu tronc tocmai fiindcă i-am rezistat. După aceea a venit iadul – atunci când omul a înțeles că din berbec cornut și încăpățânat m-am preschimbat în animăluț alb și pufos și că depind de el atât de mult în plan moral (de altfel, și material), că i-a venit rândul să se răzbune pentru cele nouă luni cât îmi bătusem joc de el. Viața mea s-a transformat în montagne-rousse: era ba pur și simplu superb, ba groaznic de-mi venea să mă spânzur – însă nu-mi mai puteam închipui viața fără el...

            După câțăva ani m-am transformat într-o neurastenică pe fondul acestei dependențe nebune; am început să fiu cumplit de geloasă pe el, să îl controlez, să-i verific telefonul mobil, poșta electronică; au început scandalurile. Vedeam că nu fac decât să stric totul, dar nu mă puteam opri. Nu vorbeam unul cu celălat zile în șir. Mă înjoseam, îl rugam, îl imploram să nu mă părăsească. El regește, mă ierta, după care pleca la prieteni, se întorcea de prin cluburi la ora șapte dimineața, ba uneori nu se întorcea deloc. Nu puteam să pun geană peste geană. Gelozia, dragostea, ura mă mistuiau dinăuntru. La un moment dat am simțit că îmi ies din minți, că am turbat; nu vorbeam decât despre el, am început să plâng în fiecare zi până la isterie. Înțelegeam că mi-e rău cu el, dar și fără el nu pot.

            Mă temeam până și să plec din Moscova, ca să nu-l las necontrolat, deși înțelegeam deja că începuse să mă înșele... uneori, venind acasă, îmi dădeam seama că în patul nostru fusese altă femeie. El mă asigură că se culcse acolo un prieten cu o fată. Eu îl credeam... sau pur și simplu închideam ochii, amăgindu-mă singură. Nimeni nu mă mai lovise atât de tare în amorul propriu și în mândrie. Toată viața fusesem prințesă și numai eu aveam dreptul să înșel și să iert, pe când acum mi se pusese total zăbală. Omul acela m-a învățat să rostesc vorbe tandre și să fiu blândă. El m-a învățat să iubesc. Aceasta a fost o adevărată școală a vieții. Ne-am despărțit – el m-a părăsit. Totul mergea în această direcție. Atunci m-am gândit: “Gata. Viața s-a terminat.” Nu îmi închipuiam cum aș fi putut trăi cu altcineva, și nici nu aveam de gând să încerc. Dimineața, deschizându-mi ochii plânși în timpul nopții, înțelegeam: „Da...încă o zi... Interesant: el doarme încă? Ce o fi mâncat? Cu ce s-o fi îmbrăcat? Cine e alături de el?” Încă mă străduiam să trăiesc alături de el în gând, însă mă rodea gelozia. Am rămas fără urmă de tihnă, de somn și de pace sufletească.

            Numai cu gândul la el continuam să trăiesc, dar totodată începusem să văd că puțin câte puțin mă liniștesc... dacă nu ne-am fi despărțit probabil că într-adevăr aș fi înnebunit. Eram la limită. Eram la limită. De aceea, când după două luni a apărut ca să se intereseze cum supraviețuiesc fără  dragostea de el, și la întrebarea: „Poate ne combinăm iarăși?” i-am răspuns: „Nu!” La gelozie și dragoste  se adăugaseră ura și ciuda pentru faptul că mă silise să mă înjosesc și mă transformase într-un cu totul alt om. Din atitudinea pozitivă, din veselia și optimismul meu nu mai rămăsese nici după anii trăiți cu el. Privirea imi era stinsă. Totuși, continuam să ne vedem ca amanți – prea gros era „odgonul” anilor trăiți împreună și al sentimentelor din trecut ca să se rupă dintr-o dată, dar să trăim împreună nu mai puteam nici el, nici eu.

            În paralel cu pasiunile mele, am terminat cu succes facultatea, mi-am găsit de lucru, am început să câștig, apoi s-a aprins în mine ambiția, am vrut mai mult, m-am mutat la alt serviciu, mai bine plătit. Am început să mă descurc singură, mi-am închiriat un apartament într-o zonă bună, am început să merg periodic la odihnă în străinătate împreună cu prietenele mele. Îndată ce m-am despărțit de fostul iubit, m-am cufundat până peste cap în muncă și într-o jumătate de an am făcut în carieră un salt pe care alții îl așteaptă cu anii într-o companie. După cât se vede, Dumnezeu pur și simplu m-a „comutat”, îndreptându-mi activitatea pe un alt făgaș…

            Procesul “însănătoșirii” a fost îndelung, chinuitor și treptat. Am început alt roman. Acesta a ținut un an, mă pregăteam chiar să mă mărit, dar am înțeles că nu era decât o încercare de a scăpa de “el”. Liniște și pace în suflet tot nu aveam.

            Am pus cruce tuturor nădejdilor, hotărând că pesemne nu-mi este scris să am o relație fericită cu un bărbat. Pe deasupra, „oamenii de bine” șopteau că mi-au fost legate cununiile. Una peste alta, am căzut în deznădejde. Tinerii au încetat definitiv să îmi dea atenție, dare ram în stare să mă întrețin singură și ca atare căutam pur și simplu niște relații omenești normale, iar aspectul material a trecut întrucâtva pe planul al doilea, deși, la fel ca înainte, pe simplii manageri de vânzări nu-i băgam în seamă. TRUFIA!

            Când a devenit absolut imposibil să mai trăiesc într-o asemenea singurătate și pustietate lăuntrică, m-am dus la biserică, și tocmai acolo a început totul! L-am așteptat, după slujbă, pe preot și am început să plâng: “Părinte, ajutați-mă, nu mai pot, am 26 ani, viața personal nu am, nu îmi iese nimic!” Părintele m-a ascultat cu atenție, după care a zis: “Nu ești la vârsta la care să te jelești așa din pricina vieții personale. Înseamnă că Domnul, în mila Sa, abate de la tine oamenii de care n-ai nevoie, iar pe tine te face, prin această singurătate, să reflectezi și să te întorci către El. Vino mai des la slujbe, la spovedanie și împărtășanie, și nu mai asculta toate prostiile cu legarea cununiilor. Ești ortodoxă, așadar nici un fel de superstiții. Să te rogi mai des, și puterea necurată se va depărta de tine.“ M-a mai sfătuit și înaintea cărei icoane să mă rog ca să am parte de o căsnicie reușită: icoana Maicii Domnului “Aflarea celor pierduți”.

            Pe atunci nu știam cât de mult se va schimba viața mea. Discuția cu pricina a avut loc înaintea Postului Mare. Să țin postul nu am avut putere și nici nu eram pregătită moral, dar am dorit să mă spovedesc, lucru pe care nu-l mai făcusem de 20 de ani – așa că, iată, în seara din ajunul Joii Mari m-am dus la biserică, am stat la slujbă, care a ținut trei ore, m-am spovedit, și preotul (Dumnezeu să-i dea sănătate și mântuire) mi-a dat binecuvântare să mă împărtășesc. În dimineața următoare am venit dimineața devreme, am stat la slujbă, m-am împărtășit...Îmi amintesc starea de după ieșirea din biserică... Parcă aveam aripi. O asemenea liniște sufletească și fericire nu mai trăisem niciodată: parcă mi-ar fi luat cineva de pe umerii toate amărăciunile și necazurile, apăruse o încredere absolută că viitorul meu va fi fericit.

            Am găsit și icoana despre care îmi vorbise preotul. M-am rugat ei din tot sufletul – asta era tot în Săptămâna Mare - și m-am dus la Fericita Matrona ca să mă închin moaștelor ei, cerându-i ajutorul (trebuie spus că icoana “Aflarea celor pierduți” se găsește și acolo).

            La câteva săptămâni după Paști parcă mi s-a deschis o poartă – sau poate s-au deschis ochii mei. Viața mea s-a schimbat brusc în planul personal. Harul lui Dumnezeu s-a coborât asupra mea. Nu mai scăpam de cavaleri. Toți cu intenții serioase. Ca din cornul abundenței: toți frumoși, oameni de succese, necăsătoriți – însă și eu eram cu totul alt om, parcă m-aș fi dezbrăcat de mine cea veche... Tocmai în acea perioadă am făcut cunoștință cu viitorul meu soț. Cum ne-am cunoscut (prin internet!), am înțeles imediat: “El este! Omul din visele mele de fată!“ Am început imadiat să ne întâlnim. Nu a existat nici o teamă că ceva că nu o se “lipească”, sau că el mă va părăsi, sau că eu o să-l părăsesc, ci aveam senzația că pur și simplu am fost despărțiți foarte multă vreme, iar acum ne-am reîntâlnit ca să fim împreună pentru totdeauna. Domnul mi-a dăruit o jumătate cum nici eu nu m-aș fi putut gândi - și am hotărât că nu voi mai repeat greșelile dinainte și că tot ce a fost mai devreme a fost o repetiție general, că pe aceste căi întortocheate, prin aceste suferințe, Dumnezeu m-a pregătit pentru întâlnirea cu omul potrivit, pe care cu câțiva ani în urmă, în orbirea mea păcătoasă, aș fi putut să-l întâlnesc și pur și simplu să trec pe lângă el fără să-l bag în seamă. Acum însă eram deja pregătită. Am tras foarte multe concluzii din viața mea dinainte. Dumnezeu m-a pregătit.

            Am început să trăim împreună: m-am mutat din apartamentul închiriat la el, în centul Moscovei. Aceasta era dragoste - nu patimă   nebună, ci dragoste adevărată, când te temi să-l necăjești pe celălalt fie și cu privirea, nu numai cu cuvântul, când vrei să-i aduci bucurie și să îi dăruiești tandrețe, când simți că îți cresc aripi. Eu nu eram însă mulțumită. Îmi dădeam seama că păcătuiesc. Nu voiam să repet istoria dinainte, așa că am cerut din nou ajutor înaintea icoanei “Aflarea celor pierduți”, ajutorul a venit. Dumnezeu m-a auzit. După câteva luni, viitorul meu soț m-a cerut în căsătorie. Toamna ne-am cununat la biserică, și asta înainte de a încheia căsătoria civilă. Pentru noi căsătoria religioasă era mai importantă.

            Soțul meu este și inteligent, și frumos, și asigurat material. Înainte acesta era idealul meu... dar de atunci valorile s-au schimbat! Pentru mine principalul este acum sufletul... tocmai un om cu asemenea suflet am căutat, dar mă gândeam că nu există asemenea oameni. Amândoi am ajuns la credință prin suferințe și neîmpliniri, de parcă Domnul ne-ar fi dus pe diferite căi (apropo de asta, el e din nordul Rusiei, eu din sud) la un anumit punct, și amândoi am găsit tocmai în biserică mântuirea și mângâierea. Acum ne rugăm împreună dimineața și seara, mergem împreună la slujbe duminica, ne spovedim și ne împărtăsim împreună - și vedem că pe zi și pe lună ne întărim în credință, poate deoarece facem împreună toate acestea. În sfârșit, mult așteptata tihnă și pace s-a sălășluit în sufletul meu... Am devenit mai puternică, dar totodată blândă și tandră; sunt independentă, dar totodată mă bizui deplin pe soțul meu – atâta doar că acum nu mă pierd în tovarășul meu de viață, ci pur și simplu ne-am unit ca cele două jumătăți ale unui întreg și formăm figura geometrică ideală: cercul, care simbolizează infinitul și veșnicia.

            Anul trecut am ținut împreună pentru prima dată Postul Mare. Am reușit. Am ținut apoi Postul Adormirii, apoi Postul Nașterii Domnului. Acum uite că postim iarăși. Eu am 28 de ani, el are 31. Material suntem aranjați, fiecare are mașina lui și cu părinții mei sunt excelente – însă pentru asta nu mai e principalul, valorile s-au schimbat, cu omul acesta sunt gata să trăiesc chiar și în gară. Principalul este să fiu cu el, la bine și la greu. În fiecare zi ÎI spun lui Dumnezeu: MULȚUMESC!

            Principalul este să te oprești la timp și să te întorci către Dumnezeu! El nu te va părăsi niciodată. Să nu deznădăjduiți niciodată! Tot ce ni se întâmplă e spre binele nostru!  (Mila)

Dragostea adevărată, Taina Dragostei înainte și după căsătorie; Editura Sophia; București, pag. 101-113


Articole Asemănătoare
3946

„Blestemul nobil”

Înainte cu câţiva ani, de sărbătoarea Sfintei Varvara, a venit la Biserică o doamnă tânără, care a aprins lumânări, cât ea de mari, înaintea icoanei sfintei. După un timp, a venit la mine şi mi-a zis: -Vă rog, părinte, să-mi faceţi paraclisul Sfintei Vravara pe care o ador, ca să mă ajute să mă despart […]

Articole postate de același autor
686

Vindecarea dragostei

Multor oameni dependenți li se pare că dragostea lor este foarte puternică și jertfelnică. De fapt, dragostea lor este bolnavă. La baza sacrificului lor stă interesul: făcând ceva pentru omul „iubit”, ei vor să primească în schimb dragoste, căldură sufletească – ceea ce n-au putut primi în copilărie de la părinți. Ei înșiși nu oferă […]