Am stat multă vreme la Jilava, care este o închisoare subterană, şi am trăit acest fenomen. Celulele comunică cu şanţul care face legătura cu partea de deasupra şi, vara, ferestrele sunt deschise.
De ani de zile vin rândunelele şi-şi fac cuib în celule. Există un bec care arde ziua şi noaptea, pentru că acolo nu ai voie să stai pe întuneric, unul dintre dorurile mari fiind să ajungi odată să dormi cu lumina stinsă, pentru că trebuie să fii tot timpul sub supraveghere. Aşa încât, deasupra becului de la intrare, era o mică platformă şi acolo rândunelele îşi făceau cuib. Ei bine, în fiecare primăvară fiecare rândunică venea exact la cuibul ei din celulă, din sutele de celule care erau acolo. Ele deveniseră blânde şi le-au marcat la un picior deţinuţii mai vechi în toamnă, iar când veneau primăvara le luau în palmă şi se uitau la semnul de la picior.
Deci, dacă rândunica ştie să găsească o celulă, cum să nu ştie rugăciunea? Aşa că, dacă este plecat undeva, într-o călătorie, departe, sau a fugit de acasă, s-a pierdut în lume şi nu ştii unde este, dacă eşti mamă şi este copilul tău şi te rogi pentru el, să fii sigură că rugăciunea este singura care-i ştie adresa. Acesta este unul dintre miracolele rugăciunii că nu greşeşte niciodată adresa!
Din Mitropolit Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Editura Doxologia, 2013, p. 57-58
