„Vreau să fiu călugăr (măicuţă)”

Trebuie să spunem că Dumnezeu are un fel de a atrage oamenii la El foarte înţelept. Celor cărora abia încep să-l cunoască, care fac primii paşi în lumea Bisericii le dă mult har, le dă rugăciune curată, lacrimi în timpul rugăciunii, linişte în inimă, pace în timpul slujbelor, dispoziţie de a contempla lumea şi întreg universul, poftă de a citi cuvintele sfinţilor, Sfânta Scriptură si dorinţă de a afla cât mai multe lucruri duhovnicesti. La început Dumnezeu îi da în dar celui boboc în ale credinţei ceea ce îi da de obicei unui om cu o viaţă sfântă, unui om care se fereşte să păcătuiască, unui om care a trecut prin multe încercări. Acest dar oferit bobocului e ca o pregustare a vieţii ce urmează să o trăiască dacă va asculta poruncile lui Dumnezeu.

Relaţia lui Dumnezeu cu cel ce face primii paşi în ale credinţei e ca o lună de miere a doi tineri proaspăt căsătoriţi, o perioadă în care cei doi trebuie să se apropie din ce în ce mai mult pentru ca pe viitor să poată face faţă împreună greutăţilor.

După ce bobocul se deprinde oarecum cu viaţa creştinească, după ce îşi formează o conştiinţă curată atunci Dumnezeu începe să-şi ia acest har de la el, daca nu este lucrat. Bobocul simte acest lucru şi se tulbură, îşi dă seama că a păcătuit,  si realizează că din cauza păcatelor lui, Dumnezeu nu-l mai cercetează. Uşor, uşor lacrimile la rugăciune dispar, rugăciunea curată şi netulburată devine o raritate, slujbele bisericii nu mai sunt aşa de frumoase cum păreau, dispare pofta aceea de a citi cărţi duhovniceşti în continuu, şi tot aşa. Ceva se întâmplă.

Duhul Sfânt, cel care oferea atâta dulceaţă sufletului începător în ale credinţei, se retrage încet încet pentru ca noul membru al Bisericii să conştientizeze rădăcinile păcatelor lui şi impulsurile sale spre rău. Din acest punct al vieţii Dumnezeu ne lasă de înţeles că pentru a dobândi din nou ceea ce am pierdut trebuie să contribuim şi noi cu ceva: cu voinţa. Trebuie să începem să vrem să nu mai păcătuim, trebuie să lăsăm păcatele, dar trebuie să-i şi cerem ajutorul.

Mi-aduc aminte cât de mult se tânguia Sfântul Siluan Athonitul când Duhul Sfânt pleca de la El. Răniţi de dulceţa harului boboceii vor începe adevărata viaţă creştină, cea despre care spune Mântuitorul: "În lume necazuri veţi avea". De aici încolo începe lupta duhovnicească cu diavolii şi cu poftele din noi.

Cei care se află în această "lună de miere a harului" şi le vine gândul să meargă la mănăstire să se călugărească ar trebui să se gândească de mai multe ori înainte de a face acest lucru, pentru că această stare e "temporară". În această perioadă eşti ispitit să te crezi mai bun decât toţi, mai sfânt decât oricine şi acest gând te poate face să iei o decizie grăbită.

Pentru toţi cei care s-au gândit sau încă se gândesc la călugărie îi rog să ceară sfat de la duhovnic înainte de a face orice pas. Imediat ce le-a venit acest gând în minte să meargă şi să discute cu duhovnicul, iar Dumnezeu va şti ce sfat să-i dea prin acesta. Toţi cei care vor călugărie trebuie să ştie că viaţa monahală astăzi, în mileniul 3, nu mai este aşa cum era pe vremea Sfântului Antonie cel Mare. Vremurile s-au schimbat, unele mănăstiri s-au mai secularizat, altele au rămas la fel, şi din acest motiv ar fi bine să mergeţi să vedeţi cum e viaţa de obşte, cum sunt slujbele, ce ascultare are fiecare monah sau monahie, etc.

Un sfânt spunea că acela care stă pe gânduri şi nu ştie dacă să aleagă călugăria sau să rămână în lume, acela nu e bun de mănăstire. Dar acela care arde de bucuria harului care este in el, acela pentru care plăcerile lumii sunt nimicuri în comparaţie cu bucuria comuniunii cu Duhul Sfânt, acela este monah încă dinainte de ajunge la mănăstire.

Altcineva spunea că la mănăstire nu trebuie să vină oamenii nerealizaţi în lume, sau cu decepţii pe plan sentimental, profesional sau personal. Călugării sunt ostaşi ai lui Hristos, care se luptă zilnic cu forţele întunericului, cu diavolii. Călugării au părăsit lumea dar sunt cu totul legaţi de ea prin rugăciune. Măicuţele şi călugării se roagă pentru întreaga lume, de la cel mai mic până la cel mai mare. În mănăstire e nevoie de oameni puternici, nu de cei slabi cu firea.

Părintele Nicolae Steinhardt spunea că cel mai greu lucru din viaţa monahală i s-a părut înţelegerea cu ceilalţi fraţi.

Un alt sfânt părinte spunea că acela care desconsideră căsătoria în dauna călugăriei nu e bun pentru viaţa monahală.

Aşa stând lucrurile, a lepăda lumea şi a merge la mănăstire este o alegere grea pe care doar duhovnicul şi Dumnezeu o poate consfinţi. Dacă v-a venit acest gând nu vă grăbiţi să-l puneţi în aplicare, lăsati să mai treacă ceva timp, cu vremea lucrurile se vor lămuri. Puteţi merge la mănăstiri în pelerinaje, puteţi sta acolo în vacanţă câteva zile sau săptămâni, vă veţi da seama singuri dacă călugăria este de voi sau nu.

Claudiu Balan