În această zi facem pomenirea Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul, stareţul Mănăstirii Voroneţ și duhovnicul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, care s-a săvârșit cu pace în anul 1496.
Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pămîntul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor.
Acest sfînt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia mănăstirii Sfîntul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sînul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mîncare; ci mereu se ruga, şi întru toate asculta de părinţi.
Cînd avea vîrsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfîntul Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tînăr cu vîrsta, s-a dovedit bătrîn cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gînduri rele. Pentru aceasta cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blîndeţea şi priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfînt.
După cinci ani de ucenicie, tînărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mînăstire, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, avînd ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfîntul Ierarh Leontie de Rădăuţi.
Acest tînăr monah David era foarte rîvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic pînă la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvîrşit cîte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blînd şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetînd la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic.
Aşa nevoindu-se cîţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfîntului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvînt şi înainte-văzător, iar alţii veneau să-şi mărturisească păcatele, căci ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de nord ale Moldovei.
Văzînd ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are linişte de rugăciune, temîndu-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvîntare de la episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la mănăstirea Sfîntul Lavrentie (Laurenţiu). Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David însă ziua făcea ascultare şi stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Aşa îşi omora cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte.
Odată l-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Siret. Acolo, înconjurîndu-l credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputînd a se întoarce la timp în mănăstire. Atunci egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul, dînd slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Trecînd cîţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa duhovnicească, se simţea chemat de Duhul Sfînt la viaţa pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii şi cu sihaştrii din codrii Carpaţilor.
Deci, primind binecuvîntare de la egumenul mănăstirii Sfîntul Lavrentie, a îmbrăcat mai întîi marele şi îngerescul chip al schivniciei, schimbîndu-şi numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, cu puţin înainte de anul 1450, s-a retras singur în adîncul codrilor pe valea pîrîului Secu din judeţul Neamţ, unde mai tîrziu a luat fiinţă mînăstirea Sihăstria. Aici s-a nevoit paisprezece ani în aspre osteneli călugăreşti. Dar, văzîndu-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna.
Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut aici mai întîi o colibă de lemn pe valea pîrîului Viţeul. Apoi, aflînd o stîncă mare în apropiere, şi-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stîncii, cît să poată încăpea. Alături şi-a săpat o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede pînă astăzi. În această stîncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de douăzeci de ani.
Nevoinţa Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastru în chilia de la Putna era aceasta: Ziua şi noaptea priveghea în neîncetată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, postind pînă la asfinţitul soarelui şi dormind foarte puţin pe un mic scaun de lemn. Din chilie nu ieşea deloc toată săptămîna. Mîncarea lui era formată din pesmeţi de pîine, rădăcini şi ierburi, iar lucrul mîinilor sale era împletirea coşurilor de nuiele. Duminica săvîrşea Sfînta Liturghie şi se împărtăşea cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli şi pentru cuvînt de folos. În posturi se înfrîna cîte trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi al lacrimilor.
Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul îndelungat şi pentru privegherile cele de toată noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de diavoli, căutînd să-l alunge din pustie sau să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar el, cerînd ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, biruia toate cursele diavolului. Pentru aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înainte-vederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvîntul şi vindeca tot felul de bolnavi. Apoi cunoştea cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfînt.
Pentru nişte daruri ca acestea, numele Cuviosului se făcuse cunoscut în toată ţara Moldovei, iar poporul, de la mic pînă la mare, l-a numărat din tinereţe în ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau Sfîntul Daniil, Sihastrul cel Bătrîn, căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihaştrilor din nordul Moldovei. Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau Sfîntul Daniil Schimonahul. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor Sfîntul Daniil cel Nou, ca să-l deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume.
În anul 1451, întîmplîndu-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan Voievod, fiul său, Ştefan, cu greu a scăpat de primejdie. Dar, auzind de nevoinţa şi minunile Sfîntului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strîmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfînt la chilia lui. Aici, poposind cîteva zile, şi-a mărturisit cugetele înaintea Cuviosului şi a primit de la el dezlegare de păcate şi multe cuvinte de mîngîiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvîntat şi s-a rugat pentru dînsul, apoi i-a proorocit că în curînd va fi domn al Moldovei şi l-a liberat cu pace.
În primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungînd pe scaunul Moldovei, s-a încredinţat de împlinirea proorociei Sfîntului Daniil Sihastrul şi de darul lui Dumnezeu care era întru dînsul. Din anul acela, Cuviosul i-a fost marelui domn cel dintîi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori voievodul poposea la chilia lui şi îşi mărturisea păcatele, apoi cerea cuvînt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvîntarea lui. Iar Cuviosul îl îmbărbăta şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mîinile păgînilor, încredinţîndu-l că de va zidi după fiecare luptă cîte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui.
Astfel, ascultîndu-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, cîştigînd patruzeci şi şapte de războaie şi înălţînd patruzeci şi opt de biserici. În felul acesta, Sfîntul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălţate la îndemnul său.
Odată, poposind domnul Moldovei în chilia Cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultîndu-l Ştefan Voievod şi împreună alegînd locul, cu binecuvîntarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna. Iar în anul 1470, cînd s-a sfinţit acest dumnezeiesc locaş, însuşi Sfîntul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor.
Se mai spunea despre dînsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze mănăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al Putnei. Dar Cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta şi iubind mai mult liniştea, a rămas mai departe la mica lui chilie din peşteră.
Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui Iisus. În timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai vestit, nici alt lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decît el. De aceea, toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din sfatul ţării îl aveau de părinte duhovnicesc.
Urmînd exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvîntarea Cuviosului Daniil şi deveneau sihaştri şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei, avea prin mănăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi şi prin codri avea peste o sută de ucenici sihaştri, care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său.
Într-adevăr, Sfîntul Daniil Sihastrul a creat în Moldova de nord o mare mişcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel pentru multă vreme viaţa duhovnicească în mănăstiri şi schituri şi ridicînd o întreagă generaţie de sihaştri şi rugători ai neamului.
După anul 1470, văzînd Cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mănăstirii şi a mulţimii credincioşilor ce veneau aici, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în pădurile seculare din jurul Mănăstirii Voroneţ. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povăţuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfîntului Daniil. Deci, aflînd un loc retras în preajma mănăstirii, şi-a făcut o mică chilie sub stînca numită Şoimul şi aici se ostenea Cuviosul în desăvîrşită linişte şi plăcere de Dumnezeu.
Însă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încît veneau la el tot felul de bolnavi, paralizaţi, oameni stăpîniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, neputînd ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mănăstire. Iar Cuviosul cobora noaptea, se ruga pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi binecuvînta şi îi trimitea sănătoşi la casele lor.
În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzînd lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfîntului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ. Deci "bătînd Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară pînă va termina ruga. Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dînsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce să facă, că nu poate să se mai bată cu turcii. Închina-va ţara la turci sau nu? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui; numai că, după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfîntului Gheorghe".
Deci, crezînd domnul Moldovei în proorocia Sfîntului Daniil că va birui pe turci şi luînd de la el rugăciune şi binecuvîntare, îndată a adunat oaste şi a izgonit pe turci din ţară. Aşa ajuta Cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgînilor.
Răposînd mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al Moldovei pe Sfîntul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar Cuviosul auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-l înstrăineze pînă la moarte de fericita lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi sfinţenia lui, şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.
Timp de douăzeci de ani cît a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atît de importantă ca cea de la Putna. Căci în puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaştri, unii mai nevoitori decît alţii, care se osteneau fie în codrii Voroneţului, fie în munţii Rarăului, fie de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau rugăciunea lui Iisus, postul şi tăcerea. Alţii citeau zilnic psaltirea, alţii făceau mii de metanii şi împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi, scriau cărţi de slujbă pentru biserici şi mănăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigore Roşca, monahul caligraf Ioan, precum şi egumenii Misail şi Efrem, toţi din Mănăstirea Voroneţ; apoi cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamţ, Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la Humor şi mulţi alţii.
Aducîndu-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi Sfîntului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, în prezenţa fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul şi a zeci de mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. În acestă zi, cu sfat de obşte, Sfîntul Daniil, deşi bătrîn, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ.
Timp de aproape zece ani Sfîntul Daniil a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihaştrilor şi al întregii Moldove. Căci deşi petrecea mai mult la chilia sa de sub stînca Şoimului, fiind foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. Apoi iarăşi se retrăgea la chilia sa.
În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care număra peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi duhovnici pentru credincioşi, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mănăstirii şi neobosiţi caligrafi, iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat şi se rugau pentru toată lumea. La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihaştri şi dregători de ţară. Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stînişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfîntului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor, marele egumen şi povăţuitor de suflete "Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul cel Bătrîn".
Ajungînd vas ales al Duhului Sfînt, plin de tot felul de bunătăţi şi trecînd de vîrsta de nouăzeci de ani, Sfîntul Daniil, marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos la sfîrşitul secolului al XV-lea (1496). Mulţimea ucenicilor lui, împreună cu mitropolitul şi domnul ţării l-au plîns îndeajuns şi l-au îngropat în pronaosul bisericii Voroneţ, cum se vede pînă astăzi, punînd deasupra o piatră cu inscripţia: "Acesta este mormîntul părintelui nostru David, schimonahul Daniil". Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutînd sfintele lui moaşte, s-a întors fiecare la ale sale.
După săvîrşirea sa, văzînd ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare minuni şi vindecări de boli la moaştele Cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor, numindu-l "Sfîntul Stareţ Daniil", "Sfîntul Daniil Sihastrul", sau mai ales "Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou".
Obştea Mănăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigore Roşca, ucenicul său, au dat acestei lavre, după hramul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea Sfîntului Daniil cel Nou, pomenindu-l în rîndul fericiţilor ctitori. Totodată i-au rînduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfîntului Daniil Stîlpnicul. Astfel, în Moldova, pomenirea cuviosului Daniil Sihastru s-a făcut, secole de-a rîndul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii Voroneţ, şi la 18 decembrie, după Sfîntul Daniil Stîlpnicul, 11 decembrie.
Ca sfînt cu aureolă a fost pictat, pentru prima dată în 1547 de acelaşi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în stînga uşii de intrare în pridvor, cum se vede pînă astăzi, ţinînd în mîna sa un sul desfăcut pe care scrie: Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Vă voi învăţa frica Domnului. Cine este omul ...
Rîvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneţ, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormînt moaştele făcătoare de minuni ale Sfîntului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul Dosoftei le-a sărutat, cum singur spune în Vieţile Sfinţilor, scrise şi tipărite de el la Iaşi în anii 1682-1686. Vestea minunilor lui ajunsese pînă la Kiev, în Polonia, în Transilvania şi la Sfîntul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau "Sfîntul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni".
În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfîntului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează pînă astăzi. Moaştele poartă inscripţia: "Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4". În anul 1775, Moldova de nord ajungînd sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfîntului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormîntul său, unde se păstrează pînă astăzi. În anul mîntuirii 1992, la 21-22 iunie, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat, în mod solemn, mai mulţi sfinţi din România, printre care şi pe Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul, rînduindu-i zi de prăznuire peste an la 18 decembrie.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi pe toţi, ca un singur bun şi iubitor de oameni. Amin.
