(Bocetul fântânilor)
Lacrimi ascunse-n adâncuri
Strămoșii aruncă în zare.
Ei, răstrigniți sub pământuri
Din ele renasc în izvoare.
Și se ridică spre ceruri
Ape crescute de luturi,
Trecute prin foc și prin geruri
De la sfârșit spre-nceputuri.
Și se transformă în iarbă
În flori, și în rouă și-n fluturi
Frumoasa, divina podoabă,
O lume-atingând cu săruturi.
Iar noi, însetații de viață
Săpăm și fântâni și izvoare,
Negându-i pe cei ce ne-nalță
Din rădăcini, sub picioare.
Și tot savurând apă bună,
Făcând uneori și risipă,
Uităm că-i iubirea strabună
Și-i lacrima lor care țipă!
Că-n lumea cea mare și tristă,
Noi, orbi, dar și surzi la un loc,
Dansăm într-o horă sinistră
În care strămoșii n-au loc.
Că lacrima... cine le-o vede?
Și plănsul... pe cine-l oftică?
Când îngerii noștri de veghe
Cu glasuri de ape ne strigă...
Ei nu cer nimic, n-au nevoie
Decât să ne-aducem aminte
De ei... și-ncălzesc cu iubire
Pe cei, care-i plâng la morminte.
E dragostea lor: moștenire
Și apă, și hrană... mister...
Iar VEȘNICA LOR POMENIRE
E drumul nostru spre cer.
Căci noi... ne vom trece ca iarba,
Cu ei... vom gusta revenirea.
Ne vom înveli cu pământul,
Și vom aștepta... Pomenirea...
Ne vom preface în ape,
Sperând să n-ajungă păgâni
Ai noștri copii... să nu plângem
Cu bocet ascuns de fântâni...
Autor Diana Sava Daranuța
