Adeseori noaptea demonii vin să chinuie monahul, încercând să-l împiedice să se roage sau cel puţin să-l abată şi smulgă de la rugăciunea curată. Multe lucruri în această luptă rămân de neînţeles pentru sufletul care nu sesizează rostul şi scopul acestor lucruri. Suferinţele pe care le îndură monahul în inima sa sunt atât de ascuţite încât plânge; sufletul său e mâhnit şi-L caută pe Dumnezeu, dar din toate părţile e înconjurat de demoni întunecoşi.
„Unde eşti, Doamne... pentru ce m-ai părăsit?”
Scurtele cuvinte pe care ne-am îngăduit să le spunem mai sus despre suferinţele sufletului ce se simte părăsit de Dumnezeu sunt neputincioase atunci când vrem să evocăm chiar şi numai una singură din nopţile de luptă pe care a trebuit să le ducă timp de mulţi ani. Într-o zi, stareţul, căruia îndeobşte nu-i plăcea să vorbească mult despre acest lucru, mi-a zis: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc la început cu ce mare iubire îi iubeşte pe oameni, n-aş fi putut îndura fie şi numai o singură noapte de acest fel, şi am avut o mulţime de asemenea nopţi”.
Cincisprezece ani se scurseseră din ziua în care Domnul i Se arătase. Şi iată că odată, în cursul uneia dintre acele anevoioase nopţi de luptă împotriva demonilor, când, în ciuda tuturor strădaniilor sale, nu ajungea la rugăciunea curată, Siluan se ridică de pe scăunel ca să facă metanii, dar vede silueta uriaşă a unui demon stând înaintea icoanelor şi aşteptând să se închine înaintea lui; întreaga chilie era plină de demoni. Părintele Siluan se aşează din nou pe scăunel plecându-şi capul cu inima îndurerată, şi făcu această rugăciune:
„Doamne, Tu vezi că încerc să mă rog Ție cu minte curată, dar demonii mă împiedică. Învaţă-mă ce să fac ca să nu mă mai tulbure.” Şi a primit acest răspuns în sufletul său:
„Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor.”
„Doamne, a zis Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit.”
Şi din nou, în inima sa, a primit acest răspuns de la Dumnezeu:
„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”
Acest scurt dialog cu Dumnezeu în rugăciune a constituit o nouă etapă extrem de importantă în viaţa stareţului Siluan.
Mijlocul indicat aici era ciudat, neînţeles, şi putea părea crud; totuşi, părintele Siluan l-a primit cu bucurie şi recunoştinţă. Inima sa simţea că Domnul se milostivise spre el şi-l călăuzea El însuşi. A sta cu mintea în iad nu era un lucru nou pentru el. Rămăsese doar acolo până la arătarea Domnului. Nou în povăţuirea lui Dumnezeu era continuarea îndemnului: „şi nu deznădăjdui”. Înainte căzuse în deznădejde. Acum, din nou, după mulţi ani de lupte grele, de dese părăsiri, cunoştea ceasuri, dacă nu de deznădejde, cel puţin de suferinţe care se apropiau de aceasta. Amintirea vederii Domnului îl oprea să cadă într-o deznădejde totală, dar suferinţele născute din pierderea harului nu erau mai puţin strivitoare.
Care e sensul profund al învăţăturii date de Dumnezeu părintelui Siluan?
Începând din acel moment, sufletului său i s-a descoperit, nu într-un mod abstract sau pur conceptual, ci printr-o experienţă trăită, că rădăcina tuturor păcatelor, sămânţa morţii, – e mândria, că Dumnezeu e smerenie, şi cine doreşte să ajungă la Dumnezeu trebuie să dobândească smerenia. Şi-a dat seama că marea smerenie a lui Hristos, atât de plină de o negrăită blândeţe, pe care îi fusese dat să o guste în clipa arătării Lui, e o însuşire a iubirii dumnezeieşti. Ştia de acum că orice efort ascetic trebuia îndreptat în vederea dobândirii smereniei.
Acum Siluan biruia duhovniceşte, dar cu o biruinţă deosebită, necunoscută de fiii acestui veac. Îi fusese dat să cunoască o mare taină, să o cunoască existenţial, prin trăire. Domnul este milostiv: robului Său smerit îi descoperă tainele Sale şi îl învaţă căile vieţii veşnice!
„Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul
scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie”, ed. DEISIS, Sibiu, p. 41 - 43
