Dacă m-ai întreba ce înseamnă iubirea, nu aş şti ce să-ţi spun. Poate că ţi-aş spune că „iubirea înseamnă Dumnezeu”, dar ştiu că tu ai vrea o definiţie formulată cu propriile mele cuvinte. Iubirea mea stă la graniţa realităţii şi încearcă să nu se mai lase amăgită de irealitate, încearcă să se trezească, să rămână trează, iar când adoarme, până la urmă îşi aminteşte că o realitate o aşteaptă.
Dacă m-ai întreba cum iubesc, nu aş şti să-ţi zic, iubesc ireal, iubesc cu furie, iubesc fără iubire, iubesc în felul acesta fiindcă de atâta timp m-am învăţat să iubesc, aşa încât consider că acesta este felul de a iubi care mi se potriveşte mie şi de ceva timp, încerc să mă lupt cu această idee. Când îmi amintesc, desigur.
Iubesc într-un mod necunoscut, chiar şi mie. Într-un mod imprevizibil, care ştiu că uneori te-ar speria, mă sperie şi pe mine, dar totuşi continui să iubesc. Aşa.
Deşi nu ştiu ce e iubirea, deşi nu ştiu cum iubesc, nu mai ştiu, iubesc într-atâtea cercuri necunoscute... totuşi ţi-aş spune ce să faci tu, dacă mă iubeşti, chiar dacă ai fi mirat de impertinenţa mea.
Dacă mă iubeşti, lasă-mă să plâng, fără să mă iei în braţe. Lasă-mă să plâng, singură, pe jos, să am nevoie disperată de tine, iar tu să nu vii, iar tu să nu fii, fiindcă dacă mă iubeşti, mă vrei puternică, vrei să mă ridic singură, nu să fiu mereu ajutată de cineva ca să mă ridic. Nu pot toată viaţa să mă ascund în braţele cuiva, să găsesc un refugiu şi să mă simt în siguranţă doar în braţele tale, fiindcă aşa nu am să mai fac faţă lumii, fiindcă aşa voi învăţa să mă ascund de fiecare dată când voi simţi nevoia, de fiecare dată când voi vrea, când voi vrea să amân, iar fuga nu face parte din personalitatea unei persoane puternice şi nici din caracterul ei.
Dacă mă iubeşti, nu-mi promite că îmi vei fi alături mereu. Nu vei putea face asta. Doar Dumnezeu poate face asta.
Dacă mă iubeşti, spune-mi că pot să plec oricând, că o să-ţi continui viaţa, că viaţa ta nu depinde de mine, dar că o să mă iubeşti în continuare.
Dacă mă iubeşti, să nu ai întotdeauna un răspuns pentru mine, astfel voi învăţa că şi tăcerea e un răspuns. Voi învăţa să respect tăcerea şi să descopăr singură răspunsurile. Pentru că trebuie să învăţ şi aceasta, pentru că nu poţi să ai întotdeauna un răspuns pentru mine, ar însemna să alerg la tine de fiecare dată când nu înţeleg ceva, ar însemna să nu mă mai chinui să încerc să aflu eu şi un suflet ce nu caută răspunsurile singur, este un suflet ce nu se dezvoltă.
Dacă mă iubeşti, nu mă întreba dacă m-am gândit la tine astăzi, fiindcă ştii că dragostea nu transformă mintea într-o placă stricată, care repetă acelaşi gând şi ştii că gândul la cineva, nu înseamnă neaparat că iubeşti acea persoană. Iubirea oferă libertate, nu îţi ţine gândurile captive, ea trăieşte în aerul din jurul acelei persoane, dar în acelaşi timp lasă gândurile și inima libere.
Dacă mă iubeşti, nu-mi răspunde la întrebarea „Mă iubeşti?”, nu-mi răspunde până când voi renunţa să te mai întreb, fiindcă dacă mă iubeşti, nu vrei să fiu nesigură, nu vrei să mă agăţ de cuvinte şi să le transform în pietre pe care le pun în cale şi nu mai vreau să înaintez din cauza lor, sau să mă întorc înapoi şi mă împiedic la nesfârşit de ele. Nici să le pun într-o vitrină şi ele să îmbătrânească, atât de mult, încât după ceva timp să fie doar vitrina, iar eu să rămân blocată acolo privind vitrina goală doar fiindcă au fost nişte cuvinte, aşteptând să apară, iar ele să nu mai apară niciodată. Ştiu că nu vrei asta.
Îţi aminteşti când ţi-am zis că cel mai oribil cuvânt mi se pare „a părăsi” ? Că mi se pare ca un blestem?
Dacă mă iubeşti, părăseşte-mă atunci când vezi că ajung prin tine să-mi fac rău mie, prin iubirea pe care ţi-o port, ajung să mă rănesc pe mine şi să te rănesc pe tine.
Constantin Noica avea un citat, de altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: "Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine - şi acum te pot părăsi". E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate.”
Când am citit prima dată acest citat am zis că dacă ar fi să fac o declaraţie de dragoste ipocrită, dacă ar fi să fiu falsă, declaraţia aceasta aş zice-o, cuvintele acestea le-aş zice. Astăzi mi-am schimbat părerea. E cu adevărat cea mai frumoasă declaraţie de dragoste, iubirea îţi dă putere să faci alegerea cea mai bună, alegerea potrivită, chiar dacă nu aduce fericire pe moment, fericirea dorită, dar poate aduce pace, pace care, deşi mi-e greu să recunosc este de cele mai multe ori, ba chiar întotdeauna mai importantă, mai sănătoasă, decât o fericire ce de la un moment dat începe să devină amară şi se transformă fără ca să ne dăm seama, într-o nefericire mai cruntă decât ne-am putut închipui, este mai importantă decât fericirea pe care doar noi o considerăm aşa, pe care doar noi o numim aşa.
Dacă mă iubeşti, evită-mă, chiar şi atunci când poate vreau să te am alături, chiar şi atunci când am „nevoie” să te am alături, sau poate chiar am nevoie, deşi am zis că nevoia este un cuvânt prea important, chiar şi atunci când mi-e dor obsesiv de tine, un dor maladiv, ce nu mă lasă să respir, când mă gândesc la tine neîncetat, evită-mă, fiindcă dacă mă iubeşti, tu nu mă vrei dependentă de tine, nu mă vrei un copil veşnic în căutarea unor braţe, în căutarea unor persoane, evită-mă atunci când ştii că mi-ai face un mai mare rău fiind lângă mine, decât dacă mă laşi singură.
Dacă mă iubeşti, iartă-mă atunci când te acuz că m-ai lăsat singură şi tu, că nici pe tine nu te pot avea, că nici tu nu mă vrei în preajma ta, iartă-mă atunci când fac cele mai stupide greşeli, când nu înţeleg, când nu mă resemnez, când îmi amintesc obsesiv că „poate e altcumva”, când singurul cuvânt de care ascult, este cuvântul „vreau”, iartă-mă şi continuă să mă iubeşti, dar rămâi hotărât, nu veni la mine.
Îmi amintesc nişte versuri de-ale lui Emeric Imre „Totuşi ţine minte, ţine bine minte/Te salvez de mine fiindcă te iubesc.”, şi poate că tu mă salvezi pe mine, de mine, mă salvezi pe mine, de ceea ce aş deveni dacă ai face parte din viaţa mea şi ştiu sigur că nu ai fi tu de vină.
Şi astăzi, m-am gândit pentru prima dată că ar trebui să te salvez de mine, de ceea ce ţi-ar deveni viaţa, dacă viaţa ta ar merge lângă viaţa mea, oricât de greu mi-ar fi, oricât de greu îmi este, uneori.
Şi oricât de greu îmi este, ştiu că dacă taci, o faci pentru binele meu, pentru că o tăcere ajută ca o persoană să-şi continue viaţa, mai bine decât nişte cuvinte, cuvintele uneori devin piedici. La mine întotdeauna au fost piedici şi tu ştii asta. De aceea taci.
Poate că uneori resemnarea înseamnă să-ţi continui viaţa.
Dacă mă iubeşti nu vei fi face parte din viaţa mea, chiar dacă uneori din cauza asta voi fi indiferentă cu vara, toamna şi cu toate anotimpurile şi nu voi putea iubi nimic, dacă mă iubeşti nu mă vei lăsa să fiu parte din viaţa ta, fiindcă dacă mă iubeşti vei vrea să-mi continui viaţa. Pentru prima dată mi se pare atât de dificilă fericirea.
